Rotund

 

 

 

Capul meu e rotund. Ca pământul. Are și gravitație. Să nu-i cadă ideile. Dar e aglomerație mare! Stau toate grămadă, se calcă-n picioare. Pe cele mai multe le adun de pe străzi. Pășesc mereu cu atenție, de teamă să nu le strivesc. Pe ele, ideile. Uitate, abandonate, fară adăpost. Le scutur puțin și le bag în traistă. În traista mare și rotundă. Ca pământul. Cele mici sunt strivite fără milă. Cele mari devin și mai mari. Unele sunt abile și se infiltrează discret. Altele se împerechează aleatoriu și ostentativ cu ale mele. Nici nu mai știu care-mi aparțin și care sunt adoptate. Cele rebele, nonconformiste stau doar cât să capete o noimă. Apoi pleacă de unde au venit. Au nevoie de libertate. Tot în stradă e locul lor, oricât de bine le-ai omeni. Doar silabele orfane, nesigure că vor ajunge să însemne ceva, se agață de mine cu fiecare literă     și-mi cer dreptul la cuvânt.

Așa-mi duc traista rotundă în fiecare zi. Uneori o țin dreaptă, alteori o plec după cum bate vântul. Nu de ușurătate. E grea. Chiar mai grea decât aș putea duce. Dar nu mă îndur să las nimic în drum. Mă aplec după orice gând. Chiar și după resturi. Firimituri de cuvinte, litere schilodite, aruncate de te miri cine, bogați sau parveniți care-și permit luxul să arunce chiștoace de cuvinte. Nu am timp de selecții. Abia când ajung acasă despachetez și mă pun pe sortat. Și e aglomerație mare. Că nu le poți sorta fără judecată și doar știm cât durează un proces. Gânduri, idei, cuvinte fără rost așteaptă să-și primească verdictul. Pledează toate „nevinovat” și invocă circumstanțe atenuante. Se cosmetizează și încearcă să-și ascundă handicapurile. Ar spune orice să se salveze. Au auzit că pedeapsa capitală e uitarea. Câteva obțin clemența. Se prind în horă și se-nvârt. În capul rotund. Ca pământul.

Un NU mai greu decât sufletul

Când spun DA,

gura se deschide eliberator

și DA, ca o fecioară desculță,

îmi fuge de pe buze

sedusă de chemarea ecoului.

A-ul o ia mereu înainte

fluturându-și speranțele-n vânt.

D-ul, ca orice consoană educată,

o urmează discret

ținându-i trena de vise.

Când spun NU,

acest mascul alfa al neputinței mele

îmi strivește buzele cu bocancii lui tociți și grei 

de care-atârnă pașii strânși în dansul vieții.

Rămași doar noi doi,

eșuați pe un petic de seară,

ne împărțim regretele sub masa tăcerii,

s-avem cu ce ne altoi singurătatea.

Cu sufletul apus, ne dezbrăcăm de umbre

și le împachetăm cu grijă,

să nu se șifoneze.

Ca o mireasă moartă,

primind împărtășania deșertăciunii,

alunec în îmbrățișarea lui metalică

și-l las să mă posede violent

sub faldurile de plumb ale sufletului

într-un ritual al lepădării de tot.

woman-in-three-stagesEdvard Munch, Woman in Three Stages, 1895

Nașterea primatei din spumele gurii

 

 

 

Holbarea la cer, îmi stârnește o dorință bolnavă să schingiuiesc luna.

Bulbucată, ca un ochi obez sedus de propria-i goliciune, mă țintuiește cu albeața-i ostentativă, ce-mi rașchetează irisul, dezbrăcându-l de nuanțe, orfanizându-l de culoarea maternă. În dinții măcinați de veacurile moștenite genetic, cărora gingiile nu le mai sunt nici haine, nici giulgiu, aș vrea să-i prind razele și să i le smulg una câte una, cu răbdarea și pasiunea unei psihopate. Iar ele să se desprindă fără împotrivire, dar nu dintr-o resemnare sinucigașă, ci ca o lepădare mântuitoare de obârșiile lunatice. Rămasă ca un miriapod olog, să o trag apoi pe toată în fire albe și reci din care să-mi împletesc iluzii. Una pe față, una pe dos, una pe față, una pe dos, până în clipa cea de pe urmă, când voi face spume la gură din care să mă nasc în nopțile cu lună plină.

Iubire-n cuib de verde crud

 

 

 

Prin venă-mi bat din aripi turturele,

Prin capilare-mi țes un pat de rămurele,

În el își relochează duetul amoros,

Un puls străin dictează în cuib intravenos.

 

Îmi zguduie pereții cu ritmuri senzuale

Și îmi îmbată limfa cu damfuri muzicale.

Iubirea paște verde cu buze pofticioase

Uitând să se adape cu vinuri sulfuroase.

 

În inimi ce valsează sub albe luni de miere

Le injectez veninul din anii mei de fiere,

Căci flutură declinul în trupu-mi cavernos,

Iar acul rațiunii îmi stă cu vârfu-n jos.

scurtcircuitul apei

 

 

mi-e sete

m-aș adăpa din sticla de lângă pat

dar m-am adăpat și-aseară

și s-a sfârșit

s-a sfârșit în sticlă

în mine s-a adunat ca-ntr-un lac de acumulare

mă duc în baie c-o oarecare lehamite

dușul a devenit jalnic și insuportabil

în fiecare zi își plânge pe mine

apa pierdută

și ploaia iar îmi bate-n geam după adăpost

dar s-a terminat cu generozitatea

am cârpit acoperișul

așa că mă pun pe cântat (prost și afon, cum mă pricep)

să creadă că n-o aud

dar parcă bate și mai tare

pare atât de aproape că simt că mă stropește

acid și-mi ciupește pielea

pielea mea fină și catifelată

se pare că norii plâng de mila dușului

deși nu s-au cunoscut, doar așa din auzite

doar știi cum se propagă bârfa-n apă

copiii norului unu (pe care îi ține în gură să le fie cald)

cad mereu când se ia la harță cu nevastă-sa

da’ las’ că-și permite să-i scape, că are-o grămadă

ăștia se reproduc mai ceva ca iepurii

ce dacă stau pe unde-apucă și n-au de nici unele?

așa, ziceam de nevastă-sa

soi rău din clanul nimbus

tare-i mai place să-l bată la cap

da’ el nu prea-și pune mintea cu ea

de obicei îi dă niște scatoalce și se răcorește

dar acu’ s-a pus și pe-njurat

tună și fulgeră ca un apucat

plozii băloși, neștiind să zboare

s-au izbit violent de asfalt

și până să se evapore

s-au și scurs în canalizare (ăsta-i curat ghinion, de obicei sunt înfundate)

și-acolo-și vor face veacul cu rămășițele dușului

niște dejecții, dacă mă-ntrebi pe mine

oricum, suferința lui n-o pot spăla toate apele

poate doar cele pluviale

cât își mai permite

că-n unele orașe costă mai mult decât apa potabilă

n-o să poată cap de pară nici să viseze la așa lux

ce, crezi că mai e mult până se generalizează?

bănuiesc că ăștia de la taxe-s mâna-n mână cu ăi de sus

că doar un nor spală pe altul

și se știe că norii lucrează la negru

doar ăi mai cu frică de Dzeu (pe motiv de proximitate)

o ard mai la gri

mama lor de fulgerați!

dar nu cu economia supraterană voiam să vă fac capul mare

eu am năduf cu dușul

că și dacă plânge, ce rezolvă?

și eu dacă zic, ce rezolv?

 

niște dejecții!

Am timpul meu cu trepte și clanță

 

 

 handle

                          Bronze door knocker

De mi-ar fi timpul fără trepte,

oare cum s-ar mai urca anii pe mine?

(în niciun caz treptat)

Dar, dacă mi-ar fi timpul fără clanță,

cum i-aș mai deschide ușa către mine?

 

Nu știu de ce mă tot frământ cu astfel de întrebări,

doar eu  am timpul meu

cu trepte și clanță.

El mă lasă să-l urc și să-i deschid ușa către mine.

Și-apoi ne-așezăm amândoi în prag și privim

cât de frumos crește viața-n mine

ca o cocă de pâine ieșită din tavă.

Am timpul meu

să-mi mângâi viața care-mi crește în pântec

ca o sarcină aproape de termen.

Am timpul meu

să văd cum îmi crește și îmi coace viața

ca un buboi rotofei în pragul purificării.

Am timpul meu

să suflu în viață, iar ea să se umfle

ca un balon obez.

 

Dar într-o zi, timpului meu i se vor surpa treptele și clanța i se va strica.

Și atunci, am să-nțeleg, în sfârșit, ce mare a crescut viața în mine.

 

Și n-am să mai suflu.

Ce pun politicienii pe masă de sărbători? Buget!

„Boul mănâncă iarbă, porcul tărâțe, alte animale numai carne, omul este și erbivor și carnivor; politicianul român are însă o hrană deosebită de a tuturor gângăniilor de pe pământ: el se nutrește numai cu Buget.”

 

Nu știu alții cum sunt, dar eu, cu mintea mea de blănoasă și cu privirea mioapă, mă simt tare norocoasă că m-am născut în aceste vremuri. De când e lumea și pământul, atât individul, cât și societățile au avut cam aceleași metehne. Ceea ce face existența noastră diferită dar și minunată este lipsa îngrădirilor și accesul la toată bogăția umanității – cunoașterea acumulată până acum. Tot ce avem de făcut este să filtrăm aceste informații și să ne bucurăm de munca altora. Și să sperăm că Timpul va avea cât mai multă „răbdare cu noi”. Ca specie, suntem însă programați să fim nemulțumiți de aproape tot ce se întâmplă în prezent sau de ceea ce avem noi și să considerăm bun și valoros tot ce ține de trecut, ori se află în ograda altora. De aceea, bucuria mea nu prea e împărtășită și de semenii mei. Ceea ce e un lucru minunat. Un om mulțumit nu-și dorește prea multe în plus, ceea ce-l scoate din cursa spre evoluție. Dacă toți ar suferi de „autosuficiența” mea, s-ar duce naibii progresul omenirii, ba chiar am putea dispărea ca specie. Așadar, nu pot să le fiu decât, recunoscătoare.  La mare modă a rămas și în zilele noastre: Văicăreala. Se vinde cel mai bine. Și nu doar că se vinde, dar se dă și pro bono. Dacă declari că-ți merge bine și că ești mulțumit, riști să rămâi singur. Dacă nu ai o dramă de pus pe tarabă, nu ești de interes. Nu dă nimeni doi bani pe realizările tale, pe bunăstarea sau pe veselia ta. Ba chiar te vor suspecta, fie că ești mincinos sau ascuns, fie că ai reușit prin metode neortodoxe. În plus, dramatismul mobilizează grupuri, dă greutate, seriozitate și chiar un anumit șarm, individului.

Deși răul este mult mai puternic ca și impact de moment, pe termen lung, în memoria afectivă vom păstra cu predilecție lucrurile frumoase. Până la urmă, amintirile sunt o compilație de secvențe frumoase din trecut, ușor înflorite sau cosmetizate. Din ele facem videoclipuri de suflet, în care ne refugiem și pe care le rulăm la nesfârșit în mintea noastră sfâșiată de greutăți și de nedreptăți. Despre un om care a murit, chiar dacă a fost rău, în timp se vor păstra și povesti doar lucrurile bune. Că nu degeaba există expresia: „despre morți numai de bine”. La fel se întâmplă și cu societățile, și cu regimurile politice. De câte ori n-ați auzit în jurul vostru, că înainte era mai bine, că trăim într-o societate fără prințipuri, că nu mai avem valori, că înainte se făcea carte, exista respect, nu se întâmplau „atâtea”, politicienii nu erau atât de răi și de hoți? Și alte asemenea clișee. Eu, dimpotrivă, aș spune că avem mai multe valori și repere ca oricând. Doar să vrem să le vedem. Evident, dacă pe vremea când se făcea școală de calitate, nu ca acum, nemulțumiții de azi ar fi avut în programa școlară și ore de istorie [sic!], ar fi aflat că viața politică era la fel de tumultoasă ca și acum. Și-n trecut, partidele politice apăreau, dispăreau, fuzionau, se scindau, fiecare partid avea gazeta/ele lui de propagandă, disputele pe bani, funcții și bugete nu erau cu nimic diferite de cele din zilele noastre.

Și fiindcă tot e sezon de împărțit bugete, mărturisesc că am găsit delicios articolul cu ciolan, apărut în 1905, în revista Furnica și publicat pe site-ul De ieri și de aziSper să îl găsiți la fel de savuros, dacă nu l-ați citit deja.