Un NU mai greu decât sufletul
Când spun DA,
gura se deschide eliberator
și DA, ca o fecioară desculță,
îmi fuge de pe buze
sedusă de chemarea ecoului.
A-ul o ia mereu înainte
fluturându-și speranțele-n vânt.
D-ul, ca orice consoană educată,
o urmează discret
ținându-i trena de vise.
Când spun NU,
acest mascul alfa al neputinței mele
îmi strivește buzele cu bocancii lui tociți și grei
de care-atârnă pașii strânși în dansul vieții.
Rămași doar noi doi,
eșuați pe un petic de seară,
ne împărțim regretele sub masa tăcerii,
s-avem cu ce ne altoi singurătatea.
Cu sufletul apus, ne dezbrăcăm de umbre
și le împachetăm cu grijă,
să nu se șifoneze.
Ca o mireasă moartă,
primind împărtășania deșertăciunii,
alunec în îmbrățișarea lui metalică
și-l las să mă posede violent
sub faldurile de plumb ale sufletului
într-un ritual al lepădării de tot.
Edvard Munch, Woman in Three Stages, 1895
Nașterea primatei din spumele gurii
Holbarea la cer, îmi stârnește o dorință bolnavă să schingiuiesc luna.
Bulbucată, ca un ochi obez sedus de propria-i goliciune, mă țintuiește cu albeața-i ostentativă, ce-mi rașchetează irisul, dezbrăcându-l de nuanțe, orfanizându-l de culoarea maternă. În dinții măcinați de veacurile moștenite genetic, cărora gingiile nu le mai sunt nici haine, nici giulgiu, aș vrea să-i prind razele și să i le smulg una câte una, cu răbdarea și pasiunea unei psihopate. Iar ele să se desprindă fără împotrivire, dar nu dintr-o resemnare sinucigașă, ci ca o lepădare mântuitoare de obârșiile lunatice. Rămasă ca un miriapod olog, să o trag apoi pe toată în fire albe și reci din care să-mi împletesc iluzii. Una pe față, una pe dos, una pe față, una pe dos, până în clipa cea de pe urmă, când voi face spume la gură din care să mă nasc în nopțile cu lună plină.
Iubire-n cuib de verde crud
Prin venă-mi bat din aripi turturele,
Prin capilare-mi țes un pat de rămurele,
În el își relochează duetul amoros,
Un puls străin dictează în cuib intravenos.
Îmi zguduie pereții cu ritmuri senzuale
Și îmi îmbată limfa cu damfuri muzicale.
Iubirea paște verde cu buze pofticioase
Uitând să se adape cu vinuri sulfuroase.
În inimi ce valsează sub albe luni de miere
Le injectez veninul din anii mei de fiere,
Căci flutură declinul în trupu-mi cavernos,
Iar acul rațiunii îmi stă cu vârfu-n jos.
scurtcircuitul apei
mi-e sete
m-aș adăpa din sticla de lângă pat
dar m-am adăpat și-aseară
și s-a sfârșit
s-a sfârșit în sticlă
în mine s-a adunat ca-ntr-un lac de acumulare
mă duc în baie c-o oarecare lehamite
dușul a devenit jalnic și insuportabil
în fiecare zi își plânge pe mine
apa pierdută
și ploaia iar îmi bate-n geam după adăpost
dar s-a terminat cu generozitatea
am cârpit acoperișul
așa că mă pun pe cântat (prost și afon, cum mă pricep)
să creadă că n-o aud
dar parcă bate și mai tare
pare atât de aproape că simt că mă stropește
acid și-mi ciupește pielea
pielea mea fină și catifelată
se pare că norii plâng de mila dușului
deși nu s-au cunoscut, doar așa din auzite
doar știi cum se propagă bârfa-n apă
copiii norului unu (pe care îi ține în gură să le fie cald)
cad mereu când se ia la harță cu nevastă-sa
da’ las’ că-și permite să-i scape, că are-o grămadă
ăștia se reproduc mai ceva ca iepurii
ce dacă stau pe unde-apucă și n-au de nici unele?
așa, ziceam de nevastă-sa
soi rău din clanul nimbus
tare-i mai place să-l bată la cap
da’ el nu prea-și pune mintea cu ea
de obicei îi dă niște scatoalce și se răcorește
dar acu’ s-a pus și pe-njurat
tună și fulgeră ca un apucat
plozii băloși, neștiind să zboare
s-au izbit violent de asfalt
și până să se evapore
s-au și scurs în canalizare (ăsta-i curat ghinion, de obicei sunt înfundate)
și-acolo-și vor face veacul cu rămășițele dușului
niște dejecții, dacă mă-ntrebi pe mine
oricum, suferința lui n-o pot spăla toate apele
poate doar cele pluviale
cât își mai permite
că-n unele orașe costă mai mult decât apa potabilă
n-o să poată cap de pară nici să viseze la așa lux
ce, crezi că mai e mult până se generalizează?
bănuiesc că ăștia de la taxe-s mâna-n mână cu ăi de sus
că doar un nor spală pe altul
și se știe că norii lucrează la negru
doar ăi mai cu frică de Dzeu (pe motiv de proximitate)
o ard mai la gri
mama lor de fulgerați!
dar nu cu economia supraterană voiam să vă fac capul mare
eu am năduf cu dușul
că și dacă plânge, ce rezolvă?
și eu dacă zic, ce rezolv?
niște dejecții!
Am timpul meu cu trepte și clanță
Bronze door knocker
De mi-ar fi timpul fără trepte,
oare cum s-ar mai urca anii pe mine?
(în niciun caz treptat)
Dar, dacă mi-ar fi timpul fără clanță,
cum i-aș mai deschide ușa către mine?
Nu știu de ce mă tot frământ cu astfel de întrebări,
doar eu am timpul meu
cu trepte și clanță.
El mă lasă să-l urc și să-i deschid ușa către mine.
Și-apoi ne-așezăm amândoi în prag și privim
cât de frumos crește viața-n mine
ca o cocă de pâine ieșită din tavă.
Am timpul meu
să-mi mângâi viața care-mi crește în pântec
ca o sarcină aproape de termen.
Am timpul meu
să văd cum îmi crește și îmi coace viața
ca un buboi rotofei în pragul purificării.
Am timpul meu
să suflu în viață, iar ea să se umfle
ca un balon obez.
Dar într-o zi, timpului meu i se vor surpa treptele și clanța i se va strica.
Și atunci, am să-nțeleg, în sfârșit, ce mare a crescut viața în mine.
Și n-am să mai suflu.
Ce pun politicienii pe masă de sărbători? Buget!
„Boul mănâncă iarbă, porcul tărâțe, alte animale numai carne, omul este și erbivor și carnivor; politicianul român are însă o hrană deosebită de a tuturor gângăniilor de pe pământ: el se nutrește numai cu Buget.”
Nu știu alții cum sunt, dar eu, cu mintea mea de blănoasă și cu privirea mioapă, mă simt tare norocoasă că m-am născut în aceste vremuri. De când e lumea și pământul, atât individul, cât și societățile au avut cam aceleași metehne. Ceea ce face existența noastră diferită dar și minunată este lipsa îngrădirilor și accesul la toată bogăția umanității – cunoașterea acumulată până acum. Tot ce avem de făcut este să filtrăm aceste informații și să ne bucurăm de munca altora. Și să sperăm că Timpul va avea cât mai multă „răbdare cu noi”. Ca specie, suntem însă programați să fim nemulțumiți de aproape tot ce se întâmplă în prezent sau de ceea ce avem noi și să considerăm bun și valoros tot ce ține de trecut, ori se află în ograda altora. De aceea, bucuria mea nu prea e împărtășită și de semenii mei. Ceea ce e un lucru minunat. Un om mulțumit nu-și dorește prea multe în plus, ceea ce-l scoate din cursa spre evoluție. Dacă toți ar suferi de „autosuficiența” mea, s-ar duce naibii progresul omenirii, ba chiar am putea dispărea ca specie. Așadar, nu pot să le fiu decât, recunoscătoare. La mare modă a rămas și în zilele noastre: Văicăreala. Se vinde cel mai bine. Și nu doar că se vinde, dar se dă și pro bono. Dacă declari că-ți merge bine și că ești mulțumit, riști să rămâi singur. Dacă nu ai o dramă de pus pe tarabă, nu ești de interes. Nu dă nimeni doi bani pe realizările tale, pe bunăstarea sau pe veselia ta. Ba chiar te vor suspecta, fie că ești mincinos sau ascuns, fie că ai reușit prin metode neortodoxe. În plus, dramatismul mobilizează grupuri, dă greutate, seriozitate și chiar un anumit șarm, individului.
Deși răul este mult mai puternic ca și impact de moment, pe termen lung, în memoria afectivă vom păstra cu predilecție lucrurile frumoase. Până la urmă, amintirile sunt o compilație de secvențe frumoase din trecut, ușor înflorite sau cosmetizate. Din ele facem videoclipuri de suflet, în care ne refugiem și pe care le rulăm la nesfârșit în mintea noastră sfâșiată de greutăți și de nedreptăți. Despre un om care a murit, chiar dacă a fost rău, în timp se vor păstra și povesti doar lucrurile bune. Că nu degeaba există expresia: „despre morți numai de bine”. La fel se întâmplă și cu societățile, și cu regimurile politice. De câte ori n-ați auzit în jurul vostru, că înainte era mai bine, că trăim într-o societate fără prințipuri, că nu mai avem valori, că înainte se făcea carte, exista respect, nu se întâmplau „atâtea”, politicienii nu erau atât de răi și de hoți? Și alte asemenea clișee. Eu, dimpotrivă, aș spune că avem mai multe valori și repere ca oricând. Doar să vrem să le vedem. Evident, dacă pe vremea când se făcea școală de calitate, nu ca acum, nemulțumiții de azi ar fi avut în programa școlară și ore de istorie [sic!], ar fi aflat că viața politică era la fel de tumultoasă ca și acum. Și-n trecut, partidele politice apăreau, dispăreau, fuzionau, se scindau, fiecare partid avea gazeta/ele lui de propagandă, disputele pe bani, funcții și bugete nu erau cu nimic diferite de cele din zilele noastre.
Și fiindcă tot e sezon de împărțit bugete, mărturisesc că am găsit delicios articolul cu ciolan, apărut în 1905, în revista Furnica și publicat pe site-ul De ieri și de azi. Sper să îl găsiți la fel de savuros, dacă nu l-ați citit deja.
A fi(bonacci) sau nu
E
A
Fi
Sau
A nu fi
Ticăitul
Ceasului intim
Purtat biologic la piept
Cu acele acordate orb la muzica sferelor
Ce își plâng secundarul lăsat în neant ca garanție a întoarcerii? E?
Muzica Sferelor
M-am dat cu liana pe la Wordwasfirst și-am plecat cu comment-ul la pachet.
Povestea Repetiției și a preafrumoasei ei fiice Studiorum (2)
Draga de Repetitio s-a luat ca de obicei cu explicațiile repetitive și-a uitat de minciuna asupra căreia intenționa să se aplece. Și cum la asta s-au adăugat și durerile de șale, a preferat să aplece doar urechea la vorbele de prin urbe. Că doar sunt cea mai bună sursă de cunoaștere a blamatului viciu ce pe limba lui piere.
Luminată de cei din jur, de propriile experiențe, dar și de becul din casă, ea a înțeles că Minciuna nu-i altceva decât un copil din flori al vorbei, o progenitură nedorită ce-a apucat-o de mică pe căi greșite – un delincvent al cuvintelor. Și cum nici fiica ei nu e mai brează, Studiorum a îmbrățișat minciuna încă din fragedă pruncie. Încă de pe vremea când mumă-sa îi explica cu sinceritate cum i-a scăpat-o barza-n poală în timpul unei aterizări forțate. Cu cât Repetiția încerca mai abitir să o scape de nedemnul obicei și să-i amprenteze anii de-acasă cu sfaturi și învățături alese, cu atât micuța își perfecționa tehnicile dolosive, înțelegând că-i mare rușinică să rămâi cu minciunica goală. Căci, de fapt, nu minciuna în sine o supăra pe mama ei sau consecințele acesteia, ci descoperirea ei tardivă. Se simțea umilită că nu a fost suficient de deșteaptă să o prevadă. Fapt ce o plasa pe o poziție de inferioritate în raportul cu mincinoasa-i odraslă. Și-așa a ajuns Studiorum, cu îndemânarea unui elf, să-și confecționeze și să-și ambaleze minciunile din ce în ce mai frumos și mai seducător, asemenea unor cadouri de Crăciun.
Fulvio Di Piazza, Liar
Repetitio, ca și cei din jurul ei, susține cu înverșunare că urăște minciuna și că preferă să i se arunce adevărul în față, oricât de dur ar fi și oricâte vânătăi i-ar provoca. Principial, acest lucru este admirabil, nobil, chiar aspirațional. Dar asta se întâmplă doar în teorie. Evident, Minciunile sunt de multe feluri și nu le putem fierbe în aceeași oală. Fiecare categorie are parte atât de critici, cât și de justificări. Orânduite după gravitate, unele minciuni sunt sancționate de lege, altele doar de cutumă și de morală. Unele sunt tolerate, altele sunt îmbrăcate în mantii de plumb și aruncate în bolgia Infernului dantesc.
Dar Studiorum știe că nu întâmplător oamenii au capacitatea de-a minți. Se pare că suntem echipați pentru viață cu toate instrumentele de care avem nevoie. Iar Minciuna nu putea lipsi din kitul de supraviețuire. Minciuna nu se vrea a fi un model, dar o lume fără minciună nu poate exista. Folosită ca excepție (Adevărul fiind regula) și adecvată împrejurărilor, presupune grijă, atenție și indulgență față de semenii noștri. Folosirea eufemismelor, a diplomației, a disimulării, a omisiunii, ba chiar a minciunii în cea mai pură și elaborată formă, e de preferat în anumite cazuri, în locul unui adevăr dur și jignitor. Limita dintre adevăr și jignire este oricum foarte fină. De aceea, trebuie să existe un filtru al minții și o cenzură a vorbirii, care să asigure un fel de igienă a comunicării.
Fulvio Di Piazza, Little Liar
Repetitio nu e de acord nici în ruptul capului cu fiica sa, care crede că mințim în toate relațiile cu semenii noștri (rude, colegi, prieteni, cunoscuți). Pentru a ne adapta cerințelor și așteptărilor celorlalți. Pentru a păstra aparențele și a nu ieși din norme. Pentru a nu fi blamați sau excluși din grupul de apartenență. Mințim și ne ascundem. Așa cum ne ascundem și părțile intime. Așa cum nu umblăm cu fundul gol pe stradă, nu putem umbla nici cu mintea la vedere. Și ea trebuie acoperită cu o lenjerie intima. Care să o țină la adăpost. Pentru ca noi să putem părea oameni, într-o lume condusă, măcar în aparență, de etică și de principii. Ceea se întâmplă în mintea noastră este inaccesibil celor din jur. Adevărul perceput de ceilalți este doar cel pe care îl lăsăm noi să se vadă, cel pe care îl comunicăm. Până să fie dată-n vileag (dacă se întâmplă), minciuna are valoare de adevăr. Administrată în doze mici și în situații de urgență nu dăunează nimănui. Cu un mincinos bun la cârmă, bine ticluită și păstrată în siguranță, o minciună bună nu va putea fi descoperită niciodată.
Fulvio di Piazza, Black Man
Dar să nu înțelegem greșit, nici Studiorum nu ne propune să elogiem minciuna. Dar nici să o blamăm excesiv. Căci ea există, oricât ne-am dezice de ea și am ascunde-o sub preș. Nu păcălim pe nimeni cu puritatea noastră aparentă. Chiar dacă minciuna nu se depistează, existența ei se prezumă. Prinși cu mâța-n sac sunt doar mincinoșii nepricepuți. Dar nu sunt mai răi decât ceilalți. Sunt doar ghinioniști și mai slab pregătiți (parc-a mers ca uns acest eufemism!). Dacă nu ne-am mai fixa standarde morale atât de înalte (pe care oricum nu le atingem), am fi mai împliniți sau mai armonizați cu noi înșine. Dacă ne-am accepta cu tot bagajul și nu ne-am mai rușina că suntem oameni, ne-am simți mai împliniți. Teama de a ieși din tiparele impuse de grupurile de apartenență și de a gândi mai mult cu mintea noastră, e artificială. Tot ce-am risca ar fi să fim mai diverși, mai puțin limitați în opțiuni, mai colorați ca aspect. Ca un elogiu adus culorii.
Să-mi fiu!
La mulți ani, mie – cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, cea mai primată dintre primate! Să-mi fie viața plină de frumos și de oameni asemenea mie, să mă bucur de mine în fiecare zi, să mă iubesc toată viața și să-mi rămân maimuța mea preferată!
ReBelleArte 