Prăvălit în deasa iarbă, să muncește-n gîndul lui,
Ce muiare să-și ia soață să s-așaze locului.
Le tăt duce cu voroava și pe-Anuca și’p Măruca
Și n-ar ști pe cari s-aleagă de l-ăi bate cu leuca.
După sfînt-orînduire, cum scrie la ispisoc,
Tre’ să iaie numa una, dacă tăt să prinde-n gioc.
Iar pre una tăt va piarde, și are să să smintească.
De să află prin norod despre treab-aiast drăcească
Numa popă nu-l primeaște în breasla bisearicească.
La ibovnica Măruca, Manuil se tăt gândeaște,
sughițând de pohta ei. Dar-Anuca îl cinsteaște
Și-i cuminte, naltă, mîndră, o fămeae de ispravă
Ar merge și la osândă pentru dînsa, că-i firavă.
Nu-i bai nice de-i tae capul, c-aiast brav ipochimen
Azi și-a dobândit curagiul. Să venim la prochimen –
Iaste gata să să-nsoare cu scumpuca de Anuca!
Dară Măruca, tot Măruca-i și o creade a-l erta.
Îi va da niscare lucruri. Scumpe, cum îi obiceaiul
celora cu fapta sa. Sărutări i-ar împle gâtul
să cearce a o-mbuna, să nu-i cate iar pricină
și s-apuce a-l spurca. De nu ține hicleșugul,
a hi vaaaaaai de cușma sa!
Cuvintele ceale de sfat și aiastă grea cercare au venit pre porunca unei domnițe respectabile. Să chiamă PSI (nume de prin alte părți, bag samă, că n-am mai auzit neceodată pe la noi) și cred c-o mai chiamă și alții pe la ea pe-acasă, că-i fămeae strașnică și cătată și n-are timp de perdut, că trebă să-ntindă measele la oaspeți.
Țopăia mereu jucăuș printre file de calendar, previzibile, repetitive ca acele unui ceasornic monoton, cu doar douăsprezece ore pictate abstract pe cadran. Rutina cu care i se prelingea morocănosul timp, nu-i afecta însă buna-dispoziție sau vreuna dintre nenumăratele sinapse „nevinovate” și clandestine de care era dependent. Era un neuron căruia seriozitatea îi era cu totul străină, nu-l interesau legăturile stabile, totul era o perpetuă joacă de-a dendrita și axonul, fără obligații. Avusese norocul să locuiască în țeasta unui artist trăirist care, îl răsfăța de mai multe ori pe zi, cu câte un pocal cu stimulente bahice. Știa că viața îi este pusă în pericol de toate aceste excese dar se alinta cu gândul că intensitatea senzațiilor va suplini cu succes existența scurtă pe care o foarfecăfără coloraturăavea să i-o taie cât de curând.
Nimic nu părea să prevestească acest virajireversibil care avea să-i mutileze seninătatea existențială. A fost de-ajuns o scânteie, un scurtcircuit neuronal, ca să-și primească cumplita sentință. A simțit-o ca pe-o alunecare în gol de la mii de metri. Expulzarea din tranșeul adânc săpat în cortexul fecund al rațiunii a fost ca o dezlipire de pântecul matern, o smulgere din placenta nutritivă a gândirii pure. Înțelegea decizia. Și el ar fi făcut la fel dacă s-ar fi aflat la conducerea acestui mecanism cerebral perfect.
Îl aștepta un viitor incert într-un loc necunoscut. O viață în exil, asemenea tuturor ereticilor neuronali, într-o casă mică, cu patru cămăruțe modeste, bântuit de infernul trăirilor siropoase și echivoce. Așa porni pe drumul către purgatoriul „cordial”, cu sinapsa amputată și cu rațiunea secătuită; contaminat sentimental, cărând după el bagajul cu emoții proaspăt dobândite, dintr-o blestemată clipă de neatenție. Acordizat forțat pe tărâmul nechibzuințelor sentimentale, își căută cu privirea un loc mărginaș în care să-și depoziteze sentimentele reziduale, transportate îngrămădite, ca-ntr-un plisc de pui golaș.
Dintr-o dată, se cutremură violent. Dărâmat de zguduitură, conștientiză rapid că a nimerit pe o falie tectonică. Se pare că aici, emoțiile erup în cascade, la intervale regulate. Simte de fiecare dată cum lava îi arde sinapsa fragilă și-i pune în pericol stabilitatea. Șuvoaie roșii curg în viteză către el. Parcă le știe de undeva. Da! Seamănă izbitor cu lichidul acela care-i iriga șanțurile în care se pitea deseori, să-și destindă dendritele amorțite de petrecerile ce păreau fără sfârșit. Doar că aici, acele firicele roșii, delicate, se transformaseră în râuri și fluvii învelite în vene și artere groase, răsucite. Începe să se simtă strangulat de torsadace-și schimbă culorile cu o viteză amețitoare. Evident, are năluciri. Prea mult zgomot, prea multe pulsații, vibrații, prea multă culoare, căldură…amețeală. Cum poate oare iubirea să locuiască într-un spațiu atât de ostil? O secundă mai târziu își pierdu cunoștința. Găsi, în schimb, o liniște absolută. Un somn cald, magic, ca o mângâiere maternă.
Aceasta nu este o lucrare științifică. Este doar o închipuire rebellă despre deportarea unui biet neuron din cortexul paradisiac, într-o inimă grav afectată de sentimentul iubirii. Flagelul, identificat de specialiști sub numele PSI, responsabil de drama acestui inocent neuron, a fost transmis pe cale virală, deghizat abil în 12 cuvinte, care nu au dat nimic de bănuit:coloratura, viraj, torsada, cascade, incert, foarfeca, dezlipire, marginas, scanteie, pocal, alunecare, plisc. Sunt sigură că a făcut și alte victime. Le puteți acorda primul ajutor sau măcar pe ultimul, aici.
ReBelleArte 