Un NU mai greu decât sufletul

Când spun DA,

gura se deschide eliberator

și DA, ca o fecioară desculță,

îmi fuge de pe buze

sedusă de chemarea ecoului.

A-ul o ia mereu înainte

fluturându-și speranțele-n vânt.

D-ul, ca orice consoană educată,

o urmează discret

ținându-i trena de vise.

Când spun NU,

acest mascul alfa al neputinței mele

îmi strivește buzele cu bocancii lui tociți și grei 

de care-atârnă pașii strânși în dansul vieții.

Rămași doar noi doi,

eșuați pe un petic de seară,

ne împărțim regretele sub masa tăcerii,

s-avem cu ce ne altoi singurătatea.

Cu sufletul apus, ne dezbrăcăm de umbre

și le împachetăm cu grijă,

să nu se șifoneze.

Ca o mireasă moartă,

primind împărtășania deșertăciunii,

alunec în îmbrățișarea lui metalică

și-l las să mă posede violent

sub faldurile de plumb ale sufletului

într-un ritual al lepădării de tot.

Edvard Munch, Woman in Three Stages, 1895