Rotund

 

 

 

Capul meu e rotund. Ca pământul. Are și gravitație. Să nu-i cadă ideile. Dar e aglomerație mare! Stau toate grămadă, se calcă-n picioare. Pe cele mai multe le adun de pe străzi. Pășesc mereu cu atenție, de teamă să nu le strivesc. Pe ele, ideile. Uitate, abandonate, fară adăpost. Le scutur puțin și le bag în traistă. În traista mare și rotundă. Ca pământul. Cele mici sunt strivite fără milă. Cele mari devin și mai mari. Unele sunt abile și se infiltrează discret. Altele se împerechează aleatoriu și ostentativ cu ale mele. Nici nu mai știu care-mi aparțin și care sunt adoptate. Cele rebele, nonconformiste stau doar cât să capete o noimă. Apoi pleacă de unde au venit. Au nevoie de libertate. Tot în stradă e locul lor, oricât de bine le-ai omeni. Doar silabele orfane, nesigure că vor ajunge să însemne ceva, se agață de mine cu fiecare literă     și-mi cer dreptul la cuvânt.

Așa-mi duc traista rotundă în fiecare zi. Uneori o țin dreaptă, alteori o plec după cum bate vântul. Nu de ușurătate. E grea. Chiar mai grea decât aș putea duce. Dar nu mă îndur să las nimic în drum. Mă aplec după orice gând. Chiar și după resturi. Firimituri de cuvinte, litere schilodite, aruncate de te miri cine, bogați sau parveniți care-și permit luxul să arunce chiștoace de cuvinte. Nu am timp de selecții. Abia când ajung acasă despachetez și mă pun pe sortat. Și e aglomerație mare. Că nu le poți sorta fără judecată și doar știm cât durează un proces. Gânduri, idei, cuvinte fără rost așteaptă să-și primească verdictul. Pledează toate „nevinovat” și invocă circumstanțe atenuante. Se cosmetizează și încearcă să-și ascundă handicapurile. Ar spune orice să se salveze. Au auzit că pedeapsa capitală e uitarea. Câteva obțin clemența. Se prind în horă și se-nvârt. În capul rotund. Ca pământul.

Advertisements