Astăzi, vom descifra tainele uneia dintre cele mai fascinante arte: arta gătitului. O artă exclusivistă, adresată femeii puternice, ce poate fi răpusă doar de propria-i senzualitate și strivită doar sub propria-i greutate și valoare. Ca orice femeie din această categorie, binecuvântată de zei, acord gătitului o atenție specială. Indiferent că mă duc la mall sau într-o piață banală, îmi place să mă gătesc. Doar o femeie mulțumită, care mai întâi s-a gătit pe ea însăși, poate apoi să gătească și să-i bucure pe ceilalți. Cel mai important pas în realizarea unei rețete atât de sofisticate este alegerea ingredientelor. Azi, voi răsfăța cu prezența mea amețitoare, o piață oarecare, dintr-un cartier bucureștean, oarecare.
De-ndată ce mă vede, pletosul copac, gardian bătrân al intrării în piațetă, își scuză cum poate mizera condiție. Apleacă ramuri, unduie vânturi, mai și scapă câte unul din pricina emoției și a poziției prea unduitoare; îmi așterne la picioare un petic de drum decorat cu frunze roșii. De cum alunec în modesta agoră, îmbăt de unicitate aerul care-mi cedează ușuratic și trec prin el ca prin brânză. Una cu mucegaiuri fine, comestibile, cerșetoare de vinuri albe, alese.
Cuplu modern, fiecare își duce paharul
Aleile, conștientizându-și micimea, se simt incapabile să-mi încapă delicatețea pașilor alintați sub pantofi roz, de divă. Ardeziile, ostracizând pașii trecătorilor obișnuiți, îmi sărută slugarnic tălpile până-și crapă buzele argiloase sub flecurile mele jucăușe. Spațiul se dilată ștrengărește, făcându-mi cu ochiul sașiu, afectat de curba timpului.
Bărbații, în spatele tejghelelor, își întind încinsele grătare festive, în țestele lor modeste. Pe jarul pasiunii își perpelesc mititeii și cefele mustind de dorință animalică și retrogradă. Piciorul meu proaspăt pătruns în lumea concretului, se insinuează în mintea lor sfârâindă, întreținându-le arderea unor vise imposibile. Înaintând printre tarabe, pașii zglobii calcă fără milă prezentul, dezicându-se de asfalt. Ca o felină distrată dar precaută îmi aleg victima.
Un omuleț mic, între două vârste, cocoșat de povara culturii de fructe, parțial afectată de grindină, își scapă inocent și incontinent din colțul gurii o sferă de salivă care se alungește apoi ușor, ca un bob de rouă. Îmi prezintă bâlbâit oferta. Cu mâinile murdare și arătătorul întins îmi descrie balzacian marfa din fiecare categorie. Mere verzi, galbene, roșii. Mici, mari, cu viermi sau fără, bătute sau doar alintate. Cu coaja groasă ori subțire. Dintr-o grămăjoară ceva mai îndepărtată, ascuns de frica mâinii mizerabile și de privirea piezișă a precupețului, s-a rostogolit ușor, ca o revelație. El. Fructul perfect. Roșu, încă fraged, sănătos, cu coaja fermă și lucioasă, fluturând elegant din codiță, ca și când ar face o reverență. Am simțit că e alesul. Avea toate datele să devină vedeta unei cine romantice, de neuitat. Ca toate pe care i le pregătesc seară de seară iubitului meu, folosindu-mi toată imaginația. Pentru că merită tot ce e mai bun. Pe mine.
Fericită, plătesc, fără să mă tocmesc, îmi așez mărul cu o grijă aproape maternă în sacoșa mică, verde, special adusă pentru el. Pe drumul de întoarcere, îmi măsor pașii, îmi dozez efortul. Partea grea abia începe. Mă bântuie imaginea din Secretul Anei Florentin, de Ionel Teodoreanu. E una dintre cele mai simple și frumoase scene de romantism. Aș vrea să-i fur Anei dimineața în care se trezește în camera plină cu mere, dăruite de proaspătul soț, din primul său comision de avocat. Să mă îmbăt de miros. Mirosul acelui verde primar, de clorofilă care încă îmi fecundează trecutul de euglenă. Îmi mai modelez și azi iluzii cu trup de măr și mă mai îmbăt cu vin din podgorii neculese încă.
Ajunsă acasă, în bucătărie, mă scutur de visare, îmi înfășor în jurul prețiosului mijlocel un șorț de mătase care să-mi apere trupul angelic de orice posibilitate de pângărire. Murdărirea de orice fel ar fi o ofensă adusă purității mele. Mănuși subțiri îmi îmbracă cu grație și precizie mâinile fine ce vor trudi în numele iubirii.
Secretul rețetei „măr copt în minte fertilă” constă în spălarea fructului în 4 ape sacre. Ape care vor acoperi fundul a 4 vase din materiale diferite. Mai întâi, vom scălda mărul în vasul din argint decorat cu opal, ametist și labradorit – argintul pentru curățare și purificare, pietrele pentru design dar și dintr-un ușor snobism. Apoi, îl mutăm în cel din lemn de cireș sălbatic sau de trandafir, pentru o aromă suavă, discretă. Vasul de ceramică este vital pentru păstrarea legăturii cu pământul, strămoșii, tradiția. Ultimul vas va fi din cristal, pentru garantarea statutului, a distincției.
Sonia Leonard, bol argint Leaf Dish, cca 1735, Meissen Porcelain Factory
După scăldarea în apele și vasele ritualice îl vom scoate fără să-l ștergem pe un vas din porțelan, vechi de mai bine de 300 de ani (ca vasul Meissen, din imaginea de mai sus).
Cât îl lăsăm să se odihnească și să-și fixeze aromele ar fi bine să nu pierdem vremea și să citim „Secretul Anei Florentin” a lui Teodoreanu, că tot ne-am amintit de ea. Știm foarte bine cât de importantă este gestionarea timpului și buna organizare a activităților.
Acum, că am devenit mult mai culte și nu ne mai pot acuza bărbații că citim doar cărți de bucate, ne întoarcem în bucătărie să finalizăm rețeta. Cu un cuțit și o furculiță din argint (să nu oxideze), ne apropiem de mărul ajuns la finalul preparării. Îl fixăm cu furculița iar cu cuțitul îi vom face o tăietură transversală, pe fibră, cu precizie, respectând proporțiile secțiunii de aur. Păstrăm pe farfurie doar una dintre cele două părți obținute. Din ea, tăiem o felie subțire. Știu că a ieșit delicios și că ai dori să-ți mai pui o felie. Dar nu uita! Noi, femeile perfecte, trebuie să fim cumpătate!
ReBelleArte 