Un NU mai greu decât sufletul

Când spun DA,

gura se deschide eliberator

și DA, ca o fecioară desculță,

îmi fuge de pe buze

sedusă de chemarea ecoului.

A-ul o ia mereu înainte

fluturându-și speranțele-n vânt.

D-ul, ca orice consoană educată,

o urmează discret

ținându-i trena de vise.

Când spun NU,

acest mascul alfa al neputinței mele

îmi strivește buzele cu bocancii lui tociți și grei 

de care-atârnă pașii strânși în dansul vieții.

Rămași doar noi doi,

eșuați pe un petic de seară,

ne împărțim regretele sub masa tăcerii,

s-avem cu ce ne altoi singurătatea.

Cu sufletul apus, ne dezbrăcăm de umbre

și le împachetăm cu grijă,

să nu se șifoneze.

Ca o mireasă moartă,

primind împărtășania deșertăciunii,

alunec în îmbrățișarea lui metalică

și-l las să mă posede violent

sub faldurile de plumb ale sufletului

într-un ritual al lepădării de tot.

woman-in-three-stagesEdvard Munch, Woman in Three Stages, 1895

Iubire-n cuib de verde crud

 

 

 

Prin venă-mi bat din aripi turturele,

Prin capilare-mi țes un pat de rămurele,

În el își relochează duetul amoros,

Un puls străin dictează în cuib intravenos.

 

Îmi zguduie pereții cu ritmuri senzuale

Și îmi îmbată limfa cu damfuri muzicale.

Iubirea paște verde cu buze pofticioase

Uitând să se adape cu vinuri sulfuroase.

 

În inimi ce valsează sub albe luni de miere

Le injectez veninul din anii mei de fiere,

Căci flutură declinul în trupu-mi cavernos,

Iar acul rațiunii îmi stă cu vârfu-n jos.

scurtcircuitul apei

 

 

mi-e sete

m-aș adăpa din sticla de lângă pat

dar m-am adăpat și-aseară

și s-a sfârșit

s-a sfârșit în sticlă

în mine s-a adunat ca-ntr-un lac de acumulare

mă duc în baie c-o oarecare lehamite

dușul a devenit jalnic și insuportabil

în fiecare zi își plânge pe mine

apa pierdută

și ploaia iar îmi bate-n geam după adăpost

dar s-a terminat cu generozitatea

am cârpit acoperișul

așa că mă pun pe cântat (prost și afon, cum mă pricep)

să creadă că n-o aud

dar parcă bate și mai tare

pare atât de aproape că simt că mă stropește

acid și-mi ciupește pielea

pielea mea fină și catifelată

se pare că norii plâng de mila dușului

deși nu s-au cunoscut, doar așa din auzite

doar știi cum se propagă bârfa-n apă

copiii norului unu (pe care îi ține în gură să le fie cald)

cad mereu când se ia la harță cu nevastă-sa

da’ las’ că-și permite să-i scape, că are-o grămadă

ăștia se reproduc mai ceva ca iepurii

ce dacă stau pe unde-apucă și n-au de nici unele?

așa, ziceam de nevastă-sa

soi rău din clanul nimbus

tare-i mai place să-l bată la cap

da’ el nu prea-și pune mintea cu ea

de obicei îi dă niște scatoalce și se răcorește

dar acu’ s-a pus și pe-njurat

tună și fulgeră ca un apucat

plozii băloși, neștiind să zboare

s-au izbit violent de asfalt

și până să se evapore

s-au și scurs în canalizare (ăsta-i curat ghinion, de obicei sunt înfundate)

și-acolo-și vor face veacul cu rămășițele dușului

niște dejecții, dacă mă-ntrebi pe mine

oricum, suferința lui n-o pot spăla toate apele

poate doar cele pluviale

cât își mai permite

că-n unele orașe costă mai mult decât apa potabilă

n-o să poată cap de pară nici să viseze la așa lux

ce, crezi că mai e mult până se generalizează?

bănuiesc că ăștia de la taxe-s mâna-n mână cu ăi de sus

că doar un nor spală pe altul

și se știe că norii lucrează la negru

doar ăi mai cu frică de Dzeu (pe motiv de proximitate)

o ard mai la gri

mama lor de fulgerați!

dar nu cu economia supraterană voiam să vă fac capul mare

eu am năduf cu dușul

că și dacă plânge, ce rezolvă?

și eu dacă zic, ce rezolv?

 

niște dejecții!

Am timpul meu cu trepte și clanță

 

 

 handle

                          Bronze door knocker

De mi-ar fi timpul fără trepte,

oare cum s-ar mai urca anii pe mine?

(în niciun caz treptat)

Dar, dacă mi-ar fi timpul fără clanță,

cum i-aș mai deschide ușa către mine?

 

Nu știu de ce mă tot frământ cu astfel de întrebări,

doar eu  am timpul meu

cu trepte și clanță.

El mă lasă să-l urc și să-i deschid ușa către mine.

Și-apoi ne-așezăm amândoi în prag și privim

cât de frumos crește viața-n mine

ca o cocă de pâine ieșită din tavă.

Am timpul meu

să-mi mângâi viața care-mi crește în pântec

ca o sarcină aproape de termen.

Am timpul meu

să văd cum îmi crește și îmi coace viața

ca un buboi rotofei în pragul purificării.

Am timpul meu

să suflu în viață, iar ea să se umfle

ca un balon obez.

 

Dar într-o zi, timpului meu i se vor surpa treptele și clanța i se va strica.

Și atunci, am să-nțeleg, în sfârșit, ce mare a crescut viața în mine.

 

Și n-am să mai suflu.

Amprenta mâinilor de mâine

 

 

 prayer

Prayer

Noiembrie-și cheamă în poală

mâinile-ngălbenite de toamnă.

În căușul scobit de griji,

doar ele se-ncumetă să prindă

tâmplele prăbușite

din elanul unui suicid închipuit.

 

Odinioară, aceleași mâini,

amprentate de păcatul atâtor mângâieri,

se deschideau încrezătoare spre cer,

zvâcnind sub arșița

unei imaginare rigle punitive.

 

Azi, amintirile atingerilor nemărturisite

zac exilate sub unghii

laolaltă cu negreala zilelor.

Degetele-au rămas doar un abac învechit

pe care-și numără resemnate

resturile viermănoase

din gutuia cândva seducătoare

a Afroditei.

 

Nici poala parcă nu le mai este matcă

sau albie

în care să-și scurgă linia vieții.

Ele știu că și-au rămas

doar una alteia

fidele în ritualul împreunării predestinate

Înălțării

la piept.

Șiragul de idei

 

 

 

Înșir idei.

Pe sârmă.

 

Pe unele

le învăț

echilibristică.

Pentru spectacol.

(e măgulitor când cei din jur aplaudă!)

 

Pe altele

le pun

la uscat.

Pentru iarnă.

(nici anul ăsta n-am chef de murături)

 

Pe cele din urmă

le înșir

pe sârmă

ghimpată.

Pentru sarcasm.

(adresate celor dependenți de gustul înțepător)

 

Colierul

de idei

mă strânge

de gât.

Pentru estetică.

(nu mi-au plăcut niciodată perlele)

descărcare

Győri Kinga Enikő, Sârmă ghimpată2