Category Archives: Versuri în căutarea unei poezii
Iubire-n cuib de verde crud
Prin venă-mi bat din aripi turturele,
Prin capilare-mi țes un pat de rămurele,
În el își relochează duetul amoros,
Un puls străin dictează în cuib intravenos.
Îmi zguduie pereții cu ritmuri senzuale
Și îmi îmbată limfa cu damfuri muzicale.
Iubirea paște verde cu buze pofticioase
Uitând să se adape cu vinuri sulfuroase.
În inimi ce valsează sub albe luni de miere
Le injectez veninul din anii mei de fiere,
Căci flutură declinul în trupu-mi cavernos,
Iar acul rațiunii îmi stă cu vârfu-n jos.
scurtcircuitul apei
mi-e sete
m-aș adăpa din sticla de lângă pat
dar m-am adăpat și-aseară
și s-a sfârșit
s-a sfârșit în sticlă
în mine s-a adunat ca-ntr-un lac de acumulare
mă duc în baie c-o oarecare lehamite
dușul a devenit jalnic și insuportabil
în fiecare zi își plânge pe mine
apa pierdută
și ploaia iar îmi bate-n geam după adăpost
dar s-a terminat cu generozitatea
am cârpit acoperișul
așa că mă pun pe cântat (prost și afon, cum mă pricep)
să creadă că n-o aud
dar parcă bate și mai tare
pare atât de aproape că simt că mă stropește
acid și-mi ciupește pielea
pielea mea fină și catifelată
se pare că norii plâng de mila dușului
deși nu s-au cunoscut, doar așa din auzite
doar știi cum se propagă bârfa-n apă
copiii norului unu (pe care îi ține în gură să le fie cald)
cad mereu când se ia la harță cu nevastă-sa
da’ las’ că-și permite să-i scape, că are-o grămadă
ăștia se reproduc mai ceva ca iepurii
ce dacă stau pe unde-apucă și n-au de nici unele?
așa, ziceam de nevastă-sa
soi rău din clanul nimbus
tare-i mai place să-l bată la cap
da’ el nu prea-și pune mintea cu ea
de obicei îi dă niște scatoalce și se răcorește
dar acu’ s-a pus și pe-njurat
tună și fulgeră ca un apucat
plozii băloși, neștiind să zboare
s-au izbit violent de asfalt
și până să se evapore
s-au și scurs în canalizare (ăsta-i curat ghinion, de obicei sunt înfundate)
și-acolo-și vor face veacul cu rămășițele dușului
niște dejecții, dacă mă-ntrebi pe mine
oricum, suferința lui n-o pot spăla toate apele
poate doar cele pluviale
cât își mai permite
că-n unele orașe costă mai mult decât apa potabilă
n-o să poată cap de pară nici să viseze la așa lux
ce, crezi că mai e mult până se generalizează?
bănuiesc că ăștia de la taxe-s mâna-n mână cu ăi de sus
că doar un nor spală pe altul
și se știe că norii lucrează la negru
doar ăi mai cu frică de Dzeu (pe motiv de proximitate)
o ard mai la gri
mama lor de fulgerați!
dar nu cu economia supraterană voiam să vă fac capul mare
eu am năduf cu dușul
că și dacă plânge, ce rezolvă?
și eu dacă zic, ce rezolv?
niște dejecții!
Am timpul meu cu trepte și clanță
Bronze door knocker
De mi-ar fi timpul fără trepte,
oare cum s-ar mai urca anii pe mine?
(în niciun caz treptat)
Dar, dacă mi-ar fi timpul fără clanță,
cum i-aș mai deschide ușa către mine?
Nu știu de ce mă tot frământ cu astfel de întrebări,
doar eu am timpul meu
cu trepte și clanță.
El mă lasă să-l urc și să-i deschid ușa către mine.
Și-apoi ne-așezăm amândoi în prag și privim
cât de frumos crește viața-n mine
ca o cocă de pâine ieșită din tavă.
Am timpul meu
să-mi mângâi viața care-mi crește în pântec
ca o sarcină aproape de termen.
Am timpul meu
să văd cum îmi crește și îmi coace viața
ca un buboi rotofei în pragul purificării.
Am timpul meu
să suflu în viață, iar ea să se umfle
ca un balon obez.
Dar într-o zi, timpului meu i se vor surpa treptele și clanța i se va strica.
Și atunci, am să-nțeleg, în sfârșit, ce mare a crescut viața în mine.
Și n-am să mai suflu.
Amprenta mâinilor de mâine
Prayer
Noiembrie-și cheamă în poală
mâinile-ngălbenite de toamnă.
În căușul scobit de griji,
doar ele se-ncumetă să prindă
tâmplele prăbușite
din elanul unui suicid închipuit.
Odinioară, aceleași mâini,
amprentate de păcatul atâtor mângâieri,
se deschideau încrezătoare spre cer,
zvâcnind sub arșița
unei imaginare rigle punitive.
Azi, amintirile atingerilor nemărturisite
zac exilate sub unghii
laolaltă cu negreala zilelor.
Degetele-au rămas doar un abac învechit
pe care-și numără resemnate
resturile viermănoase
din gutuia cândva seducătoare
a Afroditei.
Nici poala parcă nu le mai este matcă
sau albie
în care să-și scurgă linia vieții.
Ele știu că și-au rămas
doar una alteia
fidele în ritualul împreunării predestinate
Înălțării
la piept.
Dezlipire
Mihai Criste, The Kiss Of The Autumn
Un chip străin
Mi s-a lipit de ochi
Umbrindu-mi rațiunea.
Un corp străin
Mi s-a lipit de piele
Netezindu-mi nervuri.
Un suflet străin
Mi s-a lipit de simțuri
Colorându-mi frunze.
Un străin
Cu chip, corp, suflet
S-a dezlipit încet de mine
Lepădând toamnă.
Șiragul de idei
Înșir idei.
Pe sârmă.
Pe unele
le învăț
echilibristică.
Pentru spectacol.
(e măgulitor când cei din jur aplaudă!)
Pe altele
le pun
la uscat.
Pentru iarnă.
(nici anul ăsta n-am chef de murături)
Pe cele din urmă
le înșir
pe sârmă
ghimpată.
Pentru sarcasm.
(adresate celor dependenți de gustul înțepător)
Colierul
de idei
mă strânge
de gât.
Pentru estetică.
(nu mi-au plăcut niciodată perlele)
Győri Kinga Enikő, Sârmă ghimpată2
Te vreau azi
Maria Szollosi
azi,
de ziua ta
am să te duc la picnic pe fundul mării
de ziua ta
vreau să fim doar noi doi
am înecat deja peștii în saramură
mormolocii i-am dus la orfelinat
de ziua ta
vom mânca alge
le voi mesteca eu pentru tine
mănânci din gura mea, nu-i așa?
azi,
de ziua ta
te vreau doar pe tine
A cui zi era oare, mâine?
ReBelleArte 