A fost nu o dată, ci de mai multe ori, o preafrumoasă domniță: Repetitio. Lumea o știe așa cum i s-a dus buhul, drept mama Învățăturii (Studiorum). Dacă mă întrebați cine e tatăl bio-logic al acestei copile pricăjite, ei bine, sunt în ceață complet. Tot ce știu despre Studiorum este că a crescut într-o familie monoparentală.
În lipsa tatălui, Repetitio a încercat să fie o mamă cât mai bună și mai perseverentă, dar a devenit în schimb excesiv de cicălitoare și degrabă pierzătoare de răbdare. E drept, nu-i treabă ușoară să fii mamă singură. Și sincer vorbind, nici copila nu pare să fie vreun geniu sau vreo progenitură descinsă din neamul lui Perspicacius. Dimpotrivă. Pricepe greu, după lungi repetiții și țipete isterice ale mult-iubitoarei ei mame. Gurile rele zic despre de-acum adolescenta Studiorum că ar fi cam nătângă și că singurul ei noroc este frumusețea. Dar mama, tot suflet de mamă, cum să nu creadă în odraslă și în viitorul strălucit pe care i-l construiește cu atâta dăruire. E sigură că după toată truda, într-o bună zi, va deveni demnă de toată lauda și va închide gura tuturor cârtitorilor.
Din neoficialele dar suculentele surse de informații pe care le avem, adică multe speculații și bârfe, se pare că Repetitio ar fi tândălit într-o vreme, în compania total neinspirată a leneșului Ignavus. Alții au împreunat-o deșănțat cu cheful Comus. Ba chiar unii și mai și, au aruncat-o în brațele vânjoase ale prostului Stultus. Și câte și mai câte altele. Cert e că, după o escapadă amoroasă, cum altfel decât cu repetiție, s-a trezit cu burta nu pe carte, ci la gură. Însă cel mai rău, așa cum vă ziceam, s-a trezit în gura lumii care i-a pus în cârcă relații care mai de care mai desfrânate cu rău famații aciuați sub fusta hulitei Moria(Stultitia) și elogiați de însuși Erasmus din Rotterdam în Elogiul nebunieisau discurs spre lauda prostiei.
Cum micuța s-a făcut și ea măricică de-acum, deși în ochii mamei sale va rămâne mereu doar o copiliță, împinsă de curiozitate, dar mai ales de șicanele deja insuportabile ale colegilor, a început să-i ceară mamei socoteală despre tată și despre rădăcinile ei. Rădăcini pe care distinșii altruiști, gata oricând să se sacrifice pentru grija altora, le-au înfipt strașnic într-un trecut mocirlos.
Eeei, abia acum începe marea provocare pentru Repetitio. Mai ales ca va trebui să explice nefericitul episod de nenumărate ori, iar amintirile o răscolesc mai rău decât gazele intestinale după excesul de fasole bătută. Cum e însă o femeie trecută prin multe și unsă cu toate alifiile, va găsi o metodă prin care să iasă și din asta, fără să scârțâie.
Tor ce are de făcut este să-i abată atenția, pentru o vreme, de la adevărata problemă. În plus, e o bună ocazie pentru Studiorum să învețe și lucruri mai pământești, adică despre metehnele și virtuțile lumii în care trăiește, nu doar teorii din cărți. Și nu e doar o metodă de a trage de timp. După prețioasele lecții de viață predate fiicei sale, e sigură că aceasta va deveni suficient de matură pentru a înțelege explicațiile pe care i le va da în legătură cu originile sale controversate.
Importanța minciunii în viața oamenilor în general, dar mai ales, în viața omului modern, va fi prima învățătură asupra căreia se vor apleca. Rămâne de văzut cât de jos.
Despre politica pașilor mărunți ai lui Studiorum prin viață, printre file de cărți și concepte noi am să vă povestesc în episodul următor care va apărea în curând pe micul blog. Promit să nu întrerup textul cu reclame.
Ilustrațiile fac parte din seria Books on Books și îi aparțin lui Jonathan Wolstenholme, un artist britanic suprarealist, trăitor în zilele noastre, a cărui pasiune pentru cărțile vechi e împărtășită și de mine.
Prăvălit în deasa iarbă, să muncește-n gîndul lui,
Ce muiare să-și ia soață să s-așaze locului.
Le tăt duce cu voroava și pe-Anuca și’p Măruca
Și n-ar ști pe cari s-aleagă de l-ăi bate cu leuca.
După sfînt-orînduire, cum scrie la ispisoc,
Tre’ să iaie numa una, dacă tăt să prinde-n gioc.
Iar pre una tăt va piarde, și are să să smintească.
De să află prin norod despre treab-aiast drăcească
Numa popă nu-l primeaște în breasla bisearicească.
La ibovnica Măruca, Manuil se tăt gândeaște,
sughițând de pohta ei. Dar-Anuca îl cinsteaște
Și-i cuminte, naltă, mîndră, o fămeae de ispravă
Ar merge și la osândă pentru dînsa, că-i firavă.
Nu-i bai nice de-i tae capul, c-aiast brav ipochimen
Azi și-a dobândit curagiul. Să venim la prochimen –
Iaste gata să să-nsoare cu scumpuca de Anuca!
Dară Măruca, tot Măruca-i și o creade a-l erta.
Îi va da niscare lucruri. Scumpe, cum îi obiceaiul
celora cu fapta sa. Sărutări i-ar împle gâtul
să cearce a o-mbuna, să nu-i cate iar pricină
și s-apuce a-l spurca. De nu ține hicleșugul,
a hi vaaaaaai de cușma sa!
Cuvintele ceale de sfat și aiastă grea cercare au venit pre porunca unei domnițe respectabile. Să chiamă PSI (nume de prin alte părți, bag samă, că n-am mai auzit neceodată pe la noi) și cred c-o mai chiamă și alții pe la ea pe-acasă, că-i fămeae strașnică și cătată și n-are timp de perdut, că trebă să-ntindă measele la oaspeți.
Țopăia mereu jucăuș printre file de calendar, previzibile, repetitive ca acele unui ceasornic monoton, cu doar douăsprezece ore pictate abstract pe cadran. Rutina cu care i se prelingea morocănosul timp, nu-i afecta însă buna-dispoziție sau vreuna dintre nenumăratele sinapse „nevinovate” și clandestine de care era dependent. Era un neuron căruia seriozitatea îi era cu totul străină, nu-l interesau legăturile stabile, totul era o perpetuă joacă de-a dendrita și axonul, fără obligații. Avusese norocul să locuiască în țeasta unui artist trăirist care, îl răsfăța de mai multe ori pe zi, cu câte un pocal cu stimulente bahice. Știa că viața îi este pusă în pericol de toate aceste excese dar se alinta cu gândul că intensitatea senzațiilor va suplini cu succes existența scurtă pe care o foarfecăfără coloraturăavea să i-o taie cât de curând.
Nimic nu părea să prevestească acest virajireversibil care avea să-i mutileze seninătatea existențială. A fost de-ajuns o scânteie, un scurtcircuit neuronal, ca să-și primească cumplita sentință. A simțit-o ca pe-o alunecare în gol de la mii de metri. Expulzarea din tranșeul adânc săpat în cortexul fecund al rațiunii a fost ca o dezlipire de pântecul matern, o smulgere din placenta nutritivă a gândirii pure. Înțelegea decizia. Și el ar fi făcut la fel dacă s-ar fi aflat la conducerea acestui mecanism cerebral perfect.
Îl aștepta un viitor incert într-un loc necunoscut. O viață în exil, asemenea tuturor ereticilor neuronali, într-o casă mică, cu patru cămăruțe modeste, bântuit de infernul trăirilor siropoase și echivoce. Așa porni pe drumul către purgatoriul „cordial”, cu sinapsa amputată și cu rațiunea secătuită; contaminat sentimental, cărând după el bagajul cu emoții proaspăt dobândite, dintr-o blestemată clipă de neatenție. Acordizat forțat pe tărâmul nechibzuințelor sentimentale, își căută cu privirea un loc mărginaș în care să-și depoziteze sentimentele reziduale, transportate îngrămădite, ca-ntr-un plisc de pui golaș.
Dintr-o dată, se cutremură violent. Dărâmat de zguduitură, conștientiză rapid că a nimerit pe o falie tectonică. Se pare că aici, emoțiile erup în cascade, la intervale regulate. Simte de fiecare dată cum lava îi arde sinapsa fragilă și-i pune în pericol stabilitatea. Șuvoaie roșii curg în viteză către el. Parcă le știe de undeva. Da! Seamănă izbitor cu lichidul acela care-i iriga șanțurile în care se pitea deseori, să-și destindă dendritele amorțite de petrecerile ce păreau fără sfârșit. Doar că aici, acele firicele roșii, delicate, se transformaseră în râuri și fluvii învelite în vene și artere groase, răsucite. Începe să se simtă strangulat de torsadace-și schimbă culorile cu o viteză amețitoare. Evident, are năluciri. Prea mult zgomot, prea multe pulsații, vibrații, prea multă culoare, căldură…amețeală. Cum poate oare iubirea să locuiască într-un spațiu atât de ostil? O secundă mai târziu își pierdu cunoștința. Găsi, în schimb, o liniște absolută. Un somn cald, magic, ca o mângâiere maternă.
Aceasta nu este o lucrare științifică. Este doar o închipuire rebellă despre deportarea unui biet neuron din cortexul paradisiac, într-o inimă grav afectată de sentimentul iubirii. Flagelul, identificat de specialiști sub numele PSI, responsabil de drama acestui inocent neuron, a fost transmis pe cale virală, deghizat abil în 12 cuvinte, care nu au dat nimic de bănuit:coloratura, viraj, torsada, cascade, incert, foarfeca, dezlipire, marginas, scanteie, pocal, alunecare, plisc. Sunt sigură că a făcut și alte victime. Le puteți acorda primul ajutor sau măcar pe ultimul, aici.
ReBelleArte 