Nașterea primatei din spumele gurii

 

 

 

Holbarea la cer, îmi stârnește o dorință bolnavă să schingiuiesc luna.

Bulbucată, ca un ochi obez sedus de propria-i goliciune, mă țintuiește cu albeața-i ostentativă, ce-mi rașchetează irisul, dezbrăcându-l de nuanțe, orfanizându-l de culoarea maternă. În dinții măcinați de veacurile moștenite genetic, cărora gingiile nu le mai sunt nici haine, nici giulgiu, aș vrea să-i prind razele și să i le smulg una câte una, cu răbdarea și pasiunea unei psihopate. Iar ele să se desprindă fără împotrivire, dar nu dintr-o resemnare sinucigașă, ci ca o lepădare mântuitoare de obârșiile lunatice. Rămasă ca un miriapod olog, să o trag apoi pe toată în fire albe și reci din care să-mi împletesc iluzii. Una pe față, una pe dos, una pe față, una pe dos, până în clipa cea de pe urmă, când voi face spume la gură din care să mă nasc în nopțile cu lună plină.