Povestea Repetiției și a preafrumoasei ei fiice Studiorum (2)

Draga de Repetitio s-a luat ca de obicei cu explicațiile repetitive și-a uitat de minciuna asupra căreia intenționa să se aplece. Și cum la asta s-au adăugat și durerile de șale, a preferat să aplece doar urechea la vorbele de prin urbe. Că doar sunt cea mai bună sursă de cunoaștere a blamatului viciu ce pe limba lui piere.

 

Luminată de cei din jur, de propriile experiențe, dar și de becul din casă, ea a înțeles că Minciuna nu-i altceva decât un copil din flori al vorbei, o progenitură nedorită ce-a apucat-o de mică pe căi greșite – un delincvent al cuvintelor. Și cum nici fiica ei nu e mai brează, Studiorum a îmbrățișat minciuna încă din fragedă pruncie. Încă de pe vremea când mumă-sa îi explica cu sinceritate cum i-a scăpat-o barza-n poală în timpul unei aterizări forțate. Cu cât Repetiția încerca mai abitir să o scape de nedemnul obicei și să-i amprenteze anii de-acasă cu sfaturi și învățături alese, cu atât micuța își perfecționa tehnicile dolosive, înțelegând că-i mare rușinică să rămâi cu minciunica goală. Căci, de fapt, nu minciuna în sine o supăra pe mama ei sau consecințele acesteia, ci descoperirea ei tardivă. Se simțea umilită că nu a fost suficient de deșteaptă să o prevadă. Fapt ce o plasa pe o poziție de inferioritate în raportul cu mincinoasa-i odraslă.  Și-așa a ajuns Studiorum, cu îndemânarea unui elf, să-și confecționeze și să-și ambaleze minciunile din ce în ce mai frumos și mai seducător, asemenea unor cadouri de Crăciun.

Fulvio Di Piazza, Liar

Repetitio, ca și cei din jurul ei, susține cu înverșunare că urăște minciuna și că preferă să i se arunce adevărul în față, oricât de dur ar fi și oricâte vânătăi i-ar provoca. Principial, acest lucru este admirabil, nobil, chiar aspirațional. Dar asta se întâmplă doar în teorie. Evident, Minciunile sunt de multe feluri și nu le putem fierbe în aceeași oală. Fiecare categorie are parte atât de critici, cât și de justificări. Orânduite după gravitate, unele minciuni sunt sancționate de lege, altele doar de cutumă și de morală. Unele sunt tolerate, altele sunt îmbrăcate în mantii de plumb și aruncate în bolgia Infernului dantesc.

Dar Studiorum știe că nu întâmplător oamenii au capacitatea de-a minți. Se pare că suntem echipați pentru viață cu toate instrumentele de care avem nevoie. Iar Minciuna nu putea lipsi din kitul de supraviețuire. Minciuna nu se vrea a fi un model, dar o lume fără minciună nu poate exista. Folosită ca excepție (Adevărul fiind regula) și adecvată împrejurărilor, presupune grijă, atenție și indulgență față de semenii noștri. Folosirea eufemismelor, a diplomației, a disimulării, a omisiunii, ba chiar a minciunii în cea mai pură și elaborată formă, e de preferat în anumite cazuri, în locul unui adevăr dur și jignitor. Limita dintre adevăr și jignire este oricum foarte fină. De aceea, trebuie să existe un filtru al minții și o cenzură a vorbirii, care să asigure un fel de igienă a comunicării.

Fulvio Di Piazza, Little Liar

Repetitio nu e de acord nici în ruptul capului cu fiica sa, care crede că mințim în toate relațiile cu semenii noștri (rude, colegi, prieteni, cunoscuți). Pentru a ne adapta cerințelor și așteptărilor celorlalți. Pentru a păstra aparențele și a nu ieși din norme. Pentru a nu fi blamați sau excluși din grupul de apartenență. Mințim și ne ascundem. Așa cum ne ascundem și părțile intime. Așa cum nu umblăm cu fundul gol pe stradă, nu putem umbla nici cu mintea la vedere. Și ea trebuie acoperită cu o lenjerie intima. Care să o țină la adăpost. Pentru ca noi să putem părea oameni, într-o lume condusă, măcar în aparență, de etică și de principii. Ceea se întâmplă în mintea noastră este inaccesibil celor din jur. Adevărul perceput de ceilalți este doar cel pe care îl lăsăm noi să se vadă, cel pe care îl comunicăm. Până să fie dată-n vileag (dacă se întâmplă), minciuna are valoare de adevăr. Administrată în doze mici și în situații de urgență nu dăunează nimănui. Cu un mincinos bun la cârmă, bine ticluită și păstrată în siguranță, o minciună bună nu va putea fi descoperită niciodată.

 Fulvio di Piazza, Black Man 

Dar să nu înțelegem greșit, nici Studiorum nu ne propune să elogiem minciuna. Dar nici să o blamăm excesiv. Căci ea există, oricât ne-am dezice de ea și am ascunde-o sub preș. Nu păcălim pe nimeni cu puritatea noastră aparentă. Chiar dacă minciuna nu se depistează, existența ei se prezumă. Prinși cu mâța-n sac sunt doar mincinoșii nepricepuți. Dar nu sunt mai răi decât ceilalți. Sunt doar ghinioniști și mai slab pregătiți (parc-a mers ca uns acest eufemism!). Dacă nu ne-am mai fixa standarde morale atât de înalte (pe care oricum nu le atingem), am fi mai împliniți sau mai armonizați cu noi înșine. Dacă ne-am accepta cu tot bagajul și nu ne-am mai rușina că suntem oameni, ne-am simți mai împliniți. Teama de a ieși din tiparele impuse de grupurile de apartenență și de a gândi mai mult cu mintea noastră, e artificială. Tot ce-am risca ar fi să fim mai diverși, mai puțin limitați în opțiuni, mai colorați ca aspect. Ca un elogiu adus culorii.