Când în urma ta mi-ai lăsat toamna-n poartă
Și copacii și-au luat zborul
Unul câte unul, fără ultimatum
Sătui să tot aștepte în fundul gol
Să mi se facă mie primăvara.
Când am rămas fără castani,
Cu degete de cretă fosilizată
Am desenat în locul lor umbre
Și le-am îngropat preventiv
Să nu-mi degere peste iarnă.
După salcâmi m-am uitat sleită
Cum își înalță trunchiurile
Fără să-mi fluture măcar o creangă.
Doar cel din urmă corcoduș
S-a gândit să-mi mâzgălească
Un sărut albăstrui din cerul deșirat.
În amintirea clipelor de efervescență
Am rătăcit o vreme desculță prin luminiș
Cu păsări desfrunzite pe umăr,
Alunecând printre iluzii de beladonă.
Acum, cu verdele zdrențuit mă târăsc ostracizat
Spre lacuri înghețate artificial.
Mă cuibăresc fetal într-un năvod părăsit
Și-mi trag narcotic plapuma iernii
Peste sufletul eviscerat.
Poezia participă la Duzina de cuvinte, găzduită de PSI.
ReBelleArte 
Cât stai fetal în năvod
Desfă cu dinții orice nod
Trece-l apoi prin rana suflatului eviscerat
De la un capăt la celălat.
Țese, repară ce mai este de reparat.
Chiar dacă nu va mai fi ca la-nceput,
Decât de loc mai bine unul cusut.
LikeLike
Colaj din suflet
Nasturi cusuți pe viu cu
Ață dentară
LikeLike
“Am rătăcit o vreme desculță prin luminiș
Cu păsări desfrunzite pe umăr”. Mi-a plăcut.
LikeLike
Mă bucur că ți-a plăcut și mă bucur să te cunosc!
LikeLiked by 1 person
Mi-ar fi plăcut să o cunoști pe Greenleaffy. Dacă voi simți într-o zi altfel, voi face iar public blogul prin care m-au cunoscut și ceilalți duziniști.
LikeLike
Tu știi cel mai bine ce simți și ce-ți dorești. Dacă vei dori vreodată să-ți văd blogul, sunt aici. Doar dă-mi de știre și te voi vizita cu mare drag.
LikeLike
Și-acum, cine o să tragă de năvod să te scoată din starea fetală de eviscerare sufletească? Atâta suspans, atâta iarnă gestantă în miez de vară, nu se cade, ma chere!
LikeLike
Mihai, până și o biată cimpanzea știe că din starea fetală nu poți fi trasă de năvod, ci de ombilicul amoroidal. Iar singura predispusă genetic gestației sunt eu, nu iarna. Nu încerca să mă derutezi, că-mi destrami universul strâmt și cert. Și în plus, am învățat și eu că nu se cade, ci se împiedică delicat.
LikeLike
Între o chircire fetală și una fatală e distanța de la gestație la criogenie (așadar, ideea de iarnă gestantă, ca fatalitate, nu mai pare chiar așa de fantezistă, sper).
Și prefer să trag năvodul, nu cordonul ombilical, sunt pescar de suflete, nu ginecolog.
Iar în lumea mea se mai și cade, de preferat pe gânduri (glumă veche).
LikeLike
Iarna gestantă intuită de tine e binevenită în vara mea avortată. Ți-am înțeles sensul, mă maimuțăream și eu. Cât despre aducerea la mal din starea fetală, eu nu mă las decât trasă de ombilic. Dar asta nu înseamnă că aș fi îndrăznit să mă gândesc la tine ca la salvatorul meu. Evident, e mult prea intim și nu aș putea transforma un poet într-un ginecolog, fie el și de suflete malformate. Eu am răspuns generic la întrebarea ta, fără vreo aluzie la tine, Mihai.
LikeLike
Iarna sufletului tău nu fu atât de frumoasă
vreodată,
Tristețe!
nici respirația frunzei decavate în vânt
mai vie
nici pielea făcută pânză pe a ta corabie
mai plină de Vântoase
Golesc de iluzii
privirea
și cern de emoții
răstimpul de ieri
până azi
Las pradă îndoielii
trecutul
și vin către tine
inocent și incert
frumos și plin
păstaie și mugure
coamă și copită
Faun
vin….
primește-mă
Fee!!
LikeLike
Cătălina, comentariul tău e mai valoros decât poezia mea. Mi-a plăcut mai ales prin prisma emoției pe care ai reușit să mi-o transmiți cu atâta naturalețe.
LikeLike
De fapt poezia ta e foarte reușită. Iar dacă comentariul meu ți-a fost pe plac e doar ”vina” ei, m-a provocat și motivat deopotrivă.
Tu ai primit o grămadă de dărâmături și cu ele ai ridicat un turn înalt, fusiform care gâdilă îngerii în talpă. Mă înclin.
Și, mulțam.
LikeLike
Pingback: milies, izmă sălbatică şi stropi de ploaie. » psi-words
Copacii se duc când se duc nicăieri şi pretutindeni în noi când vara are ochi goi şi’ncepe să-şi privească ultimele clipe dindărătul ferestrelor pe care şi le zăbreleşte, din ei căzând umbre care pică unde pot, aşa cum din viaţa fiecărui suflet de om copac cade câte ceva, mergând apoi desculţ cu mers târât înspre verzi aşteptări târzii.
Verdele e culoarea care nu cere nimic, doar aşteaptă.
LikeLike
Camelia, bine mi-ai revenit!
Să știi că mie verdele îmi cere ceva: să fiu vie. Nu cred că m-ar aștepta să renasc.
LikeLike
Un alt fel de plecări…
LikeLike
Nu-l știam pe Nutini. O melodie de stare, cu versuri bune, care se așează armonios în ureche. Trebuie să-i mai ascult și alte piese să-mi fac o idee mai clară despre el. Mulțumesc, Camelia!
LikeLike
Îţi mai las o piesă, dacă’i aşa.
LikeLike
Ai văzut filmul “Cu ochii larg închişi” al lui Kubrick? Imensă şi lucidă reglare a simţurilor, nevăzul de lucruri altfelvăzător.
Asta despre a fi.Viu, verde, albastru, cu şi fără melancolii pentru iluzii sădite.
LikeLike
L-am văzut și revăzut de câteva ori. Se numără printre filmele mele preferate. Mi-am amintit de compozitoarea Jocelyn Pook, care a făcut și coloana sonoră din „Room in Rome” și nu numai. Mi se pare fantastică. O știi?
LikeLike