Duzina de cuvinte – Exil neuronal

 

 

 

Human Neuron

                                                                          Neuron

    Țopăia mereu jucăuș printre file de calendar, previzibile, repetitive ca acele unui ceasornic monoton, cu doar douăsprezece ore pictate abstract pe cadran. Rutina cu care i se prelingea morocănosul timp, nu-i afecta însă buna-dispoziție sau vreuna dintre nenumăratele sinapse „nevinovate” și clandestine de care era dependent. Era un neuron căruia seriozitatea îi era cu totul străină, nu-l interesau legăturile stabile, totul era o perpetuă joacă de-a dendrita și axonul, fără obligații. Avusese norocul să locuiască în țeasta unui artist trăirist care, îl răsfăța de mai multe ori pe zi, cu câte un pocal cu stimulente bahice. Știa că viața îi este pusă în pericol de toate aceste excese dar se alinta cu gândul că intensitatea senzațiilor va suplini cu succes existența scurtă pe care o foarfecă fără coloratură avea să i-o taie cât de curând.

    Nimic nu părea să prevestească acest viraj ireversibil care avea să-i mutileze seninătatea existențială. A fost de-ajuns o scânteie, un scurtcircuit neuronal, ca să-și primească cumplita sentință. A simțit-o ca pe-o alunecare în gol de la mii de metri. Expulzarea din tranșeul adânc săpat în cortexul fecund al rațiunii a fost ca o dezlipire de pântecul matern, o smulgere din placenta nutritivă a gândirii pure. Înțelegea decizia. Și el ar fi făcut la fel dacă s-ar fi aflat la conducerea acestui mecanism cerebral perfect.

    Îl aștepta un viitor incert într-un loc necunoscut. O viață în exil, asemenea tuturor ereticilor neuronali, într-o casă mică, cu patru cămăruțe modeste, bântuit de infernul trăirilor siropoase și echivoce. Așa porni pe drumul către purgatoriul „cordial”, cu sinapsa amputată și cu rațiunea secătuită; contaminat sentimental, cărând după el bagajul cu emoții proaspăt dobândite, dintr-o blestemată clipă de neatenție. Acordizat forțat pe tărâmul nechibzuințelor sentimentale, își căută cu privirea un loc mărginaș în care să-și depoziteze sentimentele reziduale, transportate îngrămădite, ca-ntr-un plisc de pui golaș.

    Dintr-o dată, se cutremură violent. Dărâmat de zguduitură, conștientiză rapid că a nimerit pe o falie tectonică. Se pare că aici, emoțiile erup în cascade, la intervale regulate. Simte de fiecare dată cum lava îi arde sinapsa fragilă și-i pune în pericol stabilitatea. Șuvoaie roșii curg în viteză către el. Parcă le știe de undeva. Da! Seamănă izbitor cu lichidul acela care-i iriga șanțurile în care se pitea deseori, să-și destindă dendritele amorțite de petrecerile ce păreau fără sfârșit. Doar că aici, acele firicele roșii, delicate, se transformaseră în râuri și fluvii învelite în vene și artere groase, răsucite. Începe să se simtă strangulat de torsada ce-și schimbă culorile cu o viteză amețitoare. Evident, are năluciri. Prea mult zgomot, prea multe pulsații, vibrații, prea multă culoare, căldură…amețeală. Cum poate oare iubirea să locuiască într-un spațiu atât de ostil? O secundă mai târziu își pierdu cunoștința. Găsi, în schimb, o liniște absolută. Un somn cald, magic, ca o mângâiere maternă.

Aceasta nu este o lucrare științifică. Este doar o închipuire rebellă despre deportarea unui biet neuron din cortexul paradisiac, într-o inimă grav afectată de sentimentul iubirii. Flagelul, identificat de specialiști sub numele PSI, responsabil de drama acestui inocent neuron, a fost transmis pe cale virală, deghizat abil în 12 cuvinte, care nu au dat nimic de bănuit: coloratura, viraj, torsada, cascade, incert, foarfeca, dezlipire, marginas, scanteie, pocal, alunecare, plisc. Sunt sigură că a făcut și alte victime. Le puteți acorda primul ajutor sau măcar pe ultimul, aici.

Duzina de cuvinte – Unde se duc copacii când se duc?

 

 

Când în urma ta mi-ai lăsat toamna-n poartă

Și copacii și-au luat zborul

Unul câte unul, fără ultimatum

Sătui să tot aștepte în fundul gol

Să mi se facă mie primăvara.

Când am rămas fără castani,

Cu degete de cretă fosilizată

Am desenat în locul lor umbre

Și le-am îngropat preventiv

Să nu-mi degere peste iarnă.

După salcâmi m-am uitat sleită

Cum își înalță trunchiurile

Fără să-mi fluture măcar o creangă.

Doar cel din urmă corcoduș

S-a gândit să-mi mâzgălească

Un sărut albăstrui din cerul deșirat.

În amintirea clipelor de efervescență 

Am rătăcit o vreme desculță prin luminiș

Cu păsări desfrunzite pe umăr,

Alunecând printre iluzii de beladonă.

Acum, cu verdele zdrențuit mă târăsc ostracizat

Spre lacuri înghețate artificial.

Mă cuibăresc fetal într-un năvod părăsit

Și-mi trag  narcotic plapuma iernii

Peste sufletul eviscerat.

Poezia participă la Duzina de cuvinte, găzduită de PSI.

Duzina de cuvinte – Mi s-a lepădat paharu’

 

 

 

mEkorro0mNIZwWkOEpxBqLQ

In vino veritas

Trup de sticlă, beat de formă,

Stând incert pe colț de masă,

N-ai văzut cumva, paharul,

Alchimist fără de clasă?

O fi iar o nălucire,

Mintea iar îmi joacă feste?

Sufăr grav de-amor văratic

M-am aprins dup-un sălbatic

Inorog cu mii de fețe.

Cal vopsit ca biata cioară

Numai cornul îl salvează.

Pentr-o scurtă alipire,

Acuplare, hai să-i zicem

Adăpați cu transpirații,

Năluciți peste simțire,

Am căzut ca proasta-n plasă.

Mă holbez naiv la sticlă

Și mă-ntreb unde-i paharul.

Cred că și-a forțat norocul

Și s-a lepădat de mine

Cum făcu și inorogul,

S-a tot dus și nu mai vine.

Aș mai da vindecător

Înc-o dușcă acuș pe gât

Dar cu ce-o plătesc, nenică

Sfanțu-i lipsă, n-am decât

Banii de salubritate.

Numai ăștia mi-au rămas.

Oi plăti la lichidare…

Starea de beție, însă

Se plătește …în avans.

Poezie participândă la Duzina de cuvinte, găzduită de PSI

Te vreau azi

 

 

 

Screen-Shot-2013-03-10-at-3.16.51-PM

Maria Szollosi

 azi,

de ziua ta

am să te duc la picnic pe fundul mării

de ziua ta

vreau să fim doar noi doi

am înecat deja peștii în saramură

mormolocii i-am dus la orfelinat

de ziua ta

vom mânca alge

le voi mesteca eu pentru tine

mănânci din gura mea, nu-i așa?

azi,

de ziua ta

te vreau doar pe tine

 

A cui zi era oare, mâine?

 

Rețetă de măr copt în minte fertilă

 

 

 

Astăzi, vom descifra tainele uneia dintre cele mai fascinante arte: arta gătitului. O artă exclusivistă, adresată femeii puternice, ce poate fi răpusă doar de propria-i senzualitate și strivită doar sub propria-i greutate și valoare. Ca orice femeie din această categorie, binecuvântată de zei, acord gătitului o atenție specială. Indiferent că mă duc la mall sau într-o piață banală, îmi place să mă gătesc. Doar o femeie mulțumită, care mai întâi s-a gătit pe ea însăși, poate apoi să gătească și să-i bucure pe ceilalți. Cel mai important pas în realizarea unei rețete atât de sofisticate este alegerea ingredientelor. Azi, voi răsfăța cu prezența mea amețitoare, o piață oarecare, dintr-un cartier bucureștean, oarecare.

De-ndată ce mă vede, pletosul copac, gardian bătrân al intrării în piațetă, își scuză cum poate mizera condiție. Apleacă ramuri, unduie vânturi, mai și scapă câte unul din pricina emoției și a poziției prea unduitoare; îmi așterne la picioare un petic de drum decorat cu frunze roșii. De cum alunec în modesta agoră, îmbăt de unicitate aerul care-mi cedează ușuratic și trec prin el ca prin brânză. Una cu mucegaiuri fine, comestibile, cerșetoare de vinuri albe, alese.

wine-glass

Cuplu modern, fiecare își duce paharul

Aleile, conștientizându-și micimea, se simt incapabile să-mi încapă delicatețea pașilor alintați sub pantofi roz, de divă. Ardeziile, ostracizând pașii trecătorilor obișnuiți, îmi sărută slugarnic tălpile până-și crapă buzele argiloase sub flecurile mele jucăușe. Spațiul se dilată ștrengărește, făcându-mi cu ochiul sașiu, afectat de curba timpului.

Bărbații, în spatele tejghelelor, își întind încinsele grătare festive, în țestele lor modeste. Pe jarul pasiunii își perpelesc mititeii și cefele mustind de dorință animalică și retrogradă. Piciorul meu proaspăt pătruns în lumea concretului, se insinuează în mintea lor sfârâindă, întreținându-le arderea unor vise imposibile. Înaintând printre tarabe, pașii zglobii calcă fără milă prezentul, dezicându-se de asfalt. Ca o felină distrată dar precaută îmi aleg victima.

Un omuleț mic, între două vârste, cocoșat de povara culturii de fructe, parțial afectată de grindină, își scapă inocent și incontinent din colțul gurii o sferă de salivă care se alungește apoi ușor, ca un bob de rouă. Îmi prezintă bâlbâit oferta. Cu mâinile murdare și arătătorul întins îmi descrie balzacian marfa din fiecare categorie. Mere verzi, galbene, roșii. Mici, mari, cu viermi sau fără, bătute sau doar alintate. Cu coaja groasă ori subțire. Dintr-o grămăjoară ceva mai îndepărtată, ascuns de frica mâinii mizerabile și de privirea piezișă a precupețului, s-a rostogolit ușor, ca o revelație. El. Fructul perfect. Roșu, încă fraged, sănătos, cu coaja fermă și lucioasă, fluturând elegant din codiță, ca și când ar face o reverență. Am simțit că e alesul. Avea toate datele să devină vedeta unei cine romantice, de neuitat. Ca toate pe care i le pregătesc seară de seară iubitului meu, folosindu-mi toată imaginația. Pentru că merită tot ce e mai bun. Pe mine.

Fericită, plătesc, fără să mă tocmesc, îmi așez mărul cu o grijă aproape maternă în sacoșa mică, verde, special adusă pentru el. Pe drumul de întoarcere, îmi măsor pașii, îmi dozez efortul. Partea grea abia începe. Mă bântuie imaginea din Secretul Anei Florentin, de Ionel Teodoreanu. E una dintre cele mai simple și frumoase scene de romantism. Aș vrea să-i fur Anei dimineața în care se trezește în camera plină cu mere, dăruite de proaspătul soț, din primul său comision de avocat. Să mă îmbăt de miros. Mirosul acelui verde primar, de clorofilă care încă îmi fecundează trecutul de euglenă. Îmi mai modelez și azi iluzii cu trup de măr și mă mai îmbăt cu vin din podgorii neculese încă.

Dieta-simpla-cu-mere

Ajunsă acasă, în bucătărie, mă scutur de visare, îmi înfășor în jurul prețiosului mijlocel un șorț de mătase care să-mi apere trupul angelic de orice posibilitate de pângărire. Murdărirea de orice fel ar fi o ofensă adusă purității mele. Mănuși subțiri îmi îmbracă cu grație și precizie mâinile fine ce vor trudi în numele iubirii.

Secretul rețetei „măr copt în minte fertilă” constă în spălarea fructului în 4 ape sacre. Ape care vor acoperi fundul a 4 vase din materiale diferite. Mai întâi, vom scălda mărul în vasul din argint decorat cu opal, ametist și labradorit – argintul pentru curățare și purificare, pietrele pentru design dar și dintr-un ușor snobism. Apoi, îl mutăm în cel din lemn de cireș sălbatic sau de trandafir, pentru o aromă suavă, discretă. Vasul de ceramică este vital pentru păstrarea legăturii cu pământul, strămoșii, tradiția. Ultimul vas va fi din cristal, pentru garantarea statutului, a distincției.

images (1)Leaf_Dish,_about_1735,_Meissen_Porcelain_Factory,_Germany,_perhaps_decorated_by_Johann_David_Kretschmar,_porcelain_-_Cleveland_Museum_of_Art_-_DSC09019

  Sonia Leonard, bol argint                              Leaf Dish, cca 1735, Meissen Porcelain Factory                                           

După scăldarea în apele și vasele ritualice îl vom scoate fără să-l ștergem pe un vas din porțelan, vechi de mai bine de 300 de ani (ca vasul Meissen, din imaginea de mai sus).

Cât îl lăsăm să se odihnească și să-și fixeze aromele ar fi bine să nu pierdem vremea și să citim „Secretul Anei Florentin” a lui Teodoreanu, că tot ne-am amintit de ea. Știm foarte bine cât de importantă este gestionarea timpului și buna organizare a activităților.

Acum, că am devenit mult mai culte și nu ne mai pot acuza bărbații că citim doar cărți de bucate, ne întoarcem în bucătărie să finalizăm rețeta. Cu un cuțit și o furculiță din argint (să nu oxideze), ne apropiem de mărul ajuns la finalul preparării. Îl fixăm cu furculița iar cu cuțitul îi vom face o tăietură transversală, pe fibră, cu precizie, respectând proporțiile secțiunii de aur. Păstrăm pe farfurie doar una dintre cele două părți obținute. Din ea, tăiem o felie subțire. Știu că a ieșit delicios și că ai dori să-ți mai pui o felie. Dar nu uita! Noi, femeile perfecte, trebuie să fim cumpătate!

9a383e1c9fc3ebb5d1ba52f63cea959f

Chuck Weber, Natură moartă

Se aude soneria. Exact la timp. O nouă capodoperă culinară e gata să-l năucească ca-n fiecare seară, făcându-l să uite din nou de mult visata cheie de la ușa mea. Pentru că eu nu-i stăpânesc doar foamea. Îi stăpânesc mintea și poftele pe care i le seduc și i le țin captive în chiloței din coji de măr ce se exfoliază ludic în cortexul lui cu șanțuri inundate de dorință.

Poftă bună!