EVAdată-n lumea ta

 

 

 

Magdalena Rădulescu, Joc de copii

Am coborât din copacul cunoașterii

și m-am făcut punte către lumea ta.

Ți-am smuls paradisul din ochi

și ți-am făcut din el desene pe asfalt.

Din coasta-ți mi-am făcut clape de pian

să-ți cânt liniștea apusului

scăldat în marea conștiinței tale.

Ți-am luat sinapsele și le-am făcut liane.

M-am dat cu ele până-n inima mea,

până au devenit cordon ombilical.

Apoi ți-am făcut din el copii de nisip

în care se joacă goi acarienii de praf.

Ce vise aș putea să-ți mai dăruiesc

și să nu poată fi închise

de pleoapa infinitului?

Trup de cretă

 

 

 

Sarah Moore, Chalk Outline

Podeaua scâncește sub vălul de ceară,

ridând umbra cărnii din trupul de cretă,

amprenta-i proteză cârpită pe veacul

ce-o doare și-o strânge în negrul tentacul.

Uscată ca sarea din plângerea moartei

își sfâșie chinul în așchia tâmplei

captivă sub schița naivă și slută

mormânt pentru linii din palma lăută.

 

Sub pașii flămânzi se-odihnește căderea,

pe marginea ghetei, cerșind îndurarea

suspină șoseta să-i mângâie glezna,

să-i simtă răceala, călcarea, surparea.

Din visul de doamnă-i gonește condurul

cu dosul manșetei îi șterge conturul

alungă dorința căscându-și uitarea

călcâiul și-l culcă sub creta ca sarea.

Ray Kleinlein, Socks

Nobila fiară

 

 

 

În fiecare om, indiferent de vremea sau de grupul în care trăiește, există nevoia sau măcar dorința de diferențiere. Tânjim să ne facem remarcați, să ne detașăm de cei mulți, fie prin ceea ce suntem, fie prin ceea ce avem. Această nevoie s-a manifestat și la curtea regală a Franței, fără însă a fi un caz singular. Cadourile exotice, neobișnuite, făceau deliciul încoronaților și al înalților slujitori ai acestora, pe la toate curțile regale. În anul 1547, la ceremonia de încoronare, Henric al II-lea avea să primească, pe lângă animalele rare, aduse din zone îndepărtate, și un dar cu totul special care va face senzație în toată Europa acelor vremuri – o arătare cu trup de om, acoperită în întregime cu păr des și lung, asemenea unui animal fioros.

Gonsalvus: Ou La Véritable Histoire De La Belle Et La Bête

Ciudata creatură era adusă din Insulele Canare și se numea Pedro Gonzales. Înfățișarea neobișnuită era dată de boala rară de care suferea. Hipertricoza (gr.hyper – prea mult, și thrix, trichos – păr), cunoscută și sub numele de sindromul Ambras sau sindromul omului-lup, este o anomalie genetică ce se manifestă prin creșterea exagerată a părului pe toată suprafața corpului, cu excepția palmelor și a tălpilor. Pedro Gonzales avea doar 10 ani când a fost oferit cadou regelui. Încântat de omul sălbatic, căruia hotărăște să-i acorde o atenție specială, Henric îi latinizează numele în Petrus Gonsalvus, îl îmbracă cu haine de nobil, îi oferă hrană pentru oameni și o educație aleasă. Silitor, inteligent și cu un caracter echilibrat, Petrus deprinde arta conversației, învață câteva limbi străine, alungându-le astfel curtenilor temerile izvorâte din necunoașterea bolii sale. La început, aceștia îi atribuiau puteri magice și credeau că noaptea se transformă într-un monstru violent care fură copii și-i mănâncă.

Petrus Gonsalvus (1585), Lavinia Fontana

După moartea regelui, la un an după masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu, Caterina de Medici hotărăște să-i găsească lui Gonsalvus o soție, potrivit statutului său de gentilom. Aleasa este Caterina Raffelin, o femeie frumoasă care nu îndrăznește să se opună deciziei reginei. Frumusețea exterioară a Caterinei se regăsește și în sufletul acesteia care, descoperind umanitatea lui Petrus, începe să-l aprecieze și să-l iubească. Povestea lor de iubire pare să fie sursă de inspirație pentru scriitoarea Gabrielle-Suzanne de Villeneuve, autoarea poveștii Frumoasa și Bestia din 1740.

 Joris Hoefnagel

„Frumoasa și bestia” vor avea 7 copii, dintre care 4 vor moșteni boala tatălui. Copiii normali vor fi ignorați, în timp ce copiii afectați de boală vor fi plimbați prin lume asemenea unor măscărici și vor apărea frecvent în tablouri de familie, spre desfătarea nobililor din întreaga Europă.

Familia va călători prin toată Europa, făcând senzație pe la toate curțile regale. Cu toate că se bucurau de aproape toate libertățile unor nobili, în privința copiilor afectați de sindrom nu aveau niciun drept. Aceștia le erau luați și oferiți în dar familiilor de nobili. Este și cazul Antoniettei Gonsalvus. După moartea Caterninei de Medici, în 1589, familia Gonsalvus se mută la Parma, la invitația ducelui Ranuccio Farnese. Aici, Antonietta va fi dăruită de Farnese amantei sale Isabella Pallavicina, marchiză de Soragna.

Antonietta Gonsalvus (1595), Lavinia Fontana de Zappi

Iată ce scrie în epistola din mâinile Antoniettei, în portretul realizat de Lavinia Fontana:

“Des îles Canaries fut apporté
Au seigneur Henri II de France
Don Pietro, l’homme sauvage.
De là, il s’installa à la cour
Du duc de parme, ainsi que moi,
Antonietta, et maintenant je suis
Dans la maison de la signora donna
Isabella Pallavicina, marquise de Soragna.”

 Joris Hoefnagel

Isabella Pallavicina a fost una dintre puținele privilegiate ale vremii care avea o astfel de „jucărie” în carne și oase. Ceilalți erau nevoiți să se mulțumească cu portrete, deoarece cererea era mult prea mare și nu putea fi onorată. În aceeastă situație se găsește și Carol de Styria, arhiduce de Austria. Într-o scrisoare adresată cumnatului său, Guillaume de Bavière îi mulțumește pentru pictura cu familia Gonsalvus, pe care i-a trimis-o. Îi mai scrie că imaginea i se pare captivantă și îl roagă să-i trimită și un portret doar cu cei doi copii. Dată fiind vârsta fragedă a băiețelului, ar aprecia dacă acesta ar fi pictat gol.

Fiul lui Petrus Gonsalvus (1580), artist german anonim

După călătorii îndelungate prin Europa, soții Gonsalvus își găsesc în sfârșit liniștea la Capodimonte, în apropierea lacului Bolsena. Petrus moare în 1618, la vârsta de 80 de ani iar Caterina în 1623. Povestea lor a durat 40 de ani. Nu este însă o poveste pe înțelesul tuturor. Este o lecție diferită despre viață și iubire, despre frumusețe interioară și acceptare. Un basm la finalul căruia bestia nu se transformă în prinț. Atunci, ca și acum, reprezintă o poveste umbrită de prejudecăți, ca tot ceea ce se plasează mult în afara capacității noastre de înțelegere, în afara propriilor experiențe, cunoștințe sau concepții.

În loc de „am încălecat pe-o șa…”, în completarea poveștii puteți vedea și:

La Belle et la Bête (1946)

La Belle et la Bête (2014)

Gonsalvus: Ou La Véritable Histoire De La Belle Et La Bête

iar dacă aveți drum prin Austria, nu ocoliți Castelul Ambras, Camera de Artă și Curiozități unde se afla portretul lui Petrus Gonsalvus, alături de alte figuri „ciudate”.

Și dacă nu aveți drum, puteți încropi măcar câțiva pași de vals pe minunata muzică a lui Eugen Doga, My sweet and tender beast.

Sărind coarda

 

 

 

Violin ”Jolie Eva”, Pablo Picasso

În fugă,

mi-am prins arcușul într-un trio de coarde.

Mă-mpiedicasem o clipă de seara de joi

Când m-ieșisem din minte să-mi plimb pescărușul

pe aripi rebele de seară.

Și-așa am căzut,

Vioară ușoară, în camera oarbă,

sedusă de sunet cu trup de Violă.

 

Plângând dezacorduri prin coardele-mi grele,

întinsele-mi strune săruturi opreau.

Cuibărind rumegușul rămas în cutie,

rezonam în arcușu-i cu eul hoinar.

Îmbătată de note îl târam după mine

arcuindu-mi vioara în țest cameral.

 

Privindu-mi prezentul prin resturi de clipă,

sfârșesc așternuturi dintr-o seară de fugă

amintindu-mi de vineri, de ziua de după.

O coardă e joia ce-am rupt pentru noi

purtându-mi duetul șchiopătând printre note.

Cello m-așteaptă captiv în ecou

să-mi sprijin arcușul în sensuri de mâine

pe umărul său.

Prezentul continuu

 

 

 

în chip și fel

 

Vise de copii

adormind pașii adulți

 turnați în piele.

Răsad timpuriu –

cotor de carne vie

 înfășat în foi.

Crez de păstaie –

bob plăsmuit în teacă,

mijind pui de om.

Roșu – Iubire

prelinsă pe cocoașa

veșnic maternă.

În palme coapte

mustesc vise fragede

sub gene de prunc.

În falduri mute,

carnea dospită latent

adie pace.

Scoarță maternă

lepădând anotimpuri

în chip inocent.

Gheme de viață

depănând vise dulci din

vată de zahăr.

Răsărit de om –

văl pictat în lan de sori

picurând miere.

Coș de sepale

cuibărind miez de rouă

în pumn de vise.

 

Despre Anne Geddes am preferat să las imaginile să vorbească. Îmbrăcată în haiku-uri casual, mi–am lăsat emoția să hoinărească liberă prin parcul imaginației. Privind aceste fotografii sunt sigură că în mintea fiecăruia dintre voi, aceeași imagine va naște alte gânduri, alte trăiri. Însă, indiferent ce straie va purta sau în ce cuvinte va alege să se exprime, emoția ne va lumina chipul în același fel iar noi vom deveni purtătorii aceleiași haine: cea de OM – mărime Universală.

Pe site-ul oficial Anne Geddes veți găsi informații relevante despre întreaga sa activitate, despre proiecte, acțiuni umanitare, cărți, calendare, colecții de păpuși și bineînțeles, multe alte fotografii senzaționale. Ce am prezentat eu aici este doar o parte infimă din activitatea acestei femei fascinante care excelează nu doar în profesie, ci și ca om.