Despre originea speciilor

 

 

 

Primul sau Primula?

A existat dintotdeauna o preocupare firească a omului pentru origini. La întrebarea „Ce a apărut prima dată, oul sau găina?”, putem răspunde fără ezitare – Oul! Dacă ne întrebăm „cine a apărut prima dată, bărbatul sau femeia?”, având deja răspunsul anterior, putem folosi deducția logică: dacă oul… atunci bărbatul. Așadar, bărbatul a fost Primul, atât ca apariție, conform Genezei, cât și ca parcurs pe scara evoluției. Dacă am merge mai departe, tot pe calea deducției, femeia ar fi – a doua. Vom lăsa însă deducția pentru ceva mai târziu. La începuturi, femeia a apărut  ca variantă travestită a Primului. Și s-a numit – Primulă. Adică un fel de plantă cugetătoare (nu ca trestia lui Blaise Pascal, care nu la femei cred că se referea. Pascal, o personalitate absolut sclipitoare, în ciuda unei scurte existențe – 39 de ani, era deosebit de înțelept. Deși a luat și el în considerare căsătoria la un moment dat, și-a recăpătat rapid rațiunea, înțelegând că aceasta ar fi „cea mai joasă condiție de viață permisă unui creștin”).

Primula, atât ca plantă, cât și ca femeie, e frumoasă, viu colorată, variată și fascinantă ca formă. Necesită periodic însă, câteva lucrări de …întreținere:

• Fertilizarea: din zece în zece zile, cu îngrășăminte complexe dizolvate în apa de udare (în zilele noastre se acceptă și ceva mai rar)

• Eliminarea frunzelor îngălbenite și a florilor trecute ori de câte ori este nevoie (acum se numesc ședințe de înfrumusețare)

• Afânarea substratului – cel puțin o dată pe lună, cu un băț de grosimea unui creion (pentru ca afânarea să rămână un proces intern, domestic e bine să se realizeze cât mai des sau la cerere, înainte de apariția unei cruste; pentru o eficiență sporită e bine să folosiți un băț ceva mai gros) 

• Eliminarea prafului: cu un burete înmuiat în apă curată, prin introducerea plantelor sub duș sau cu o pensulă fină la speciile cu frunze păroase (pentru simplificarea procesului de curățare s-a introdus în practică epilarea periodică)

Ziceam că voi lăsa deducția pentru mai târziu. Iată că acum i-a venit vremea! Trecând de perioada matriarhatului, unde era liniște și pace, adică exact climatul neprielnic evoluției, ajungem în perioada patriarhatului și a războaielor. Ca în orice vreme a schimbărilor, nici poziția femeii nu putea rămâne nerevizuită, mai ales în concepția bărbaților. Nu o să mă refer însă la toți, ci la unul dintre cei mai importanți. În accepțiunea lui Aristotel, unul dintre cei mai mari filosofi și oameni de știință ai Antichității, bărbatul era Primul iar  femeia era a doua. Ceea ce nu e rău. Câtă vreme ești pe podium locul doi e onorabil.

Mai exact, Aristotel spunea că în esență, femeii îi lipsește ceva. Ea ar fi un „bărbat nedesăvârșit”. În procesul de reproducere, femeia ar fi pasivă și receptoare, în timp ce bărbatul este activ și dăruitor. Din cauza aceasta, copilul moștenește numai însușirile bărbatului în sămânța căruia se găsesc aceste însușiri. Femeia era, din punctul său de vedere, numai terenul, pământul care preia și dezvoltă sămânța, „semănătorului”. 

Iată că, în privința relațiilor dintre sexe, se poate înșela chiar și un bărbat atât de rațional cum a fost Aristotel. Din păcate, această concepție nu este la fel de evoluată ca cea a lui Platon, căruia i-a fost discipol. Poate că Aristotel nu a avut prea multe experiențe practice în ceea ce privește viața femeilor. Din viața sa personală, știm că femeia care i-a devenit soție a fost amanta prietenului său. Am putea crede că nu prea avea timp să cerceteze sau să caute femei; drept dovadă a luat și el ce a găsit la îndemână. Cu toate că se îmbrăca frumos, avea tunsoarea îngrijită și inele cu pietre scumpe, poate că ochii mici, picioarele subțiri și vorba cepeleagă, nu l-au plasat în apropierea profunzimilor femeilor. Sau poate pur și simplu voia ca dominația în filosofie și știință să rămână doar bărbaților. Păcat că imaginea aristotelică a femeii, și nu cea platonică, a devenit predominantă în cursul Evului Mediu.

Rafael, Școala din Atena – Platon și Aristotel

Cu toate acestea, trebuie să ținem cont că la vremea respectivă descoperirile științifice se făceau doar pe baza observațiilor. Ceea ce face ca raționamentul lui să nu fie întru totul absurd. Asocierea pântecului cu un câmp fertil mi se pare potrivită și chiar poetică. Sămânța – de grâu, de exemplu – nu are nevoie să întâlnească în pământ o altă sămânță pentru a apărea un spic nou. Se desăvârșește prin ea însăși, se perpetuează fără alterare asemenea unei clonări. În lumea animală însă, reproducerea este supusă condiției. Devenim întreg prin înjumătățire și prin punere laolaltă. 

Poate că semnificația femeii ar fi putut fi ceva mai generoasă. Cu toate astea, pentru mine (și cred că pentru noi toți), Aristotel rămâne o personalitate fascinantă, cu o contribuție enormă și neviciată de timp în toate domeniile științei. Modul în care ne-a amprentat evoluția cred că ne poate face să-i trecem cu vederea lipsa genialității în materie de genetică.

Și ce pretenții să avem de la bărbații de altădată, câtă vreme mai există și în zilele noastre bărbați care își ceartă nevestele că nu i-au fericit cu progenituri de un anumit sex. Bărbați care nu-și conștientizează încă nici importanța, nici neputința. Evident, în aceeași ignoranță cromozomială se bălăcesc și ele, consoartele lor, că doar de aia s-au împreunat. Cu toată limitarea însă, au înțeles până și ei că perpetuarea speciei e condiționată de cunoașterea lui X și-a lui Y . Dar câți de X și câți de Y ar fi indiscret să ne spună.

Despre superioritatea metodei în gospodărie

 

 

Încă din fragedă copilărie, din apusa vreme a lucrului manual din școală, aveam grave deficiențe la capitolul dexteritate. Eram singura fată incapabilă să țină andrelele sau acul de cusut / croșetat în mână și să le întrebuințeze. Prin urmare, profesoara devenise complicea neputinței mele și îmi preda doar teorie. Aveam astfel caiete întregi despre tehnica împletiturii bob de orez, jerseu și alte asemenea. Evident, nici acum îndemânarea nu se numără printre calitățile mele. Tot mai des în ultima vreme, spălatul farfuriilor atrage inevitabil diminuarea „portofoliului” de blide. Asta mi-a amintit însă de o povestioară amuzantă despre un om mai „bătrân” și mult mai învățat decât mine.

Naturalistul suedez Carl Linné era foarte riguros în privința ordinii.

Înțelegând să aplice clasificarea sistematică nu numai în știință, ci și în alte domenii, Linné îi face o demonstrație soției sale despre superioritatea metodei și în cadrul gospodăriei. Scoțând toate rufele din dulap, el le reordonează, în mod sistematic: ordinul – cămăși, familia – bărbătești, genul – de zi, specia – de noapte, etc. În bucătărie însă, metoda a trebuit să fie rapid abandonată în urma transformării în țăndări a unui exemplar unic din: ordinul – castroane, familia – de supă, genul – de porțelan, specia – de zestre!

Botanist, zoolog și medic, Carl Linné a realizat clasificarea sistematică pe baza structurii organelor și a modului de reproducere a plantelor și animalelor și a introdus nomenclatura binară (1751) pentru desemnarea speciilor. Ca urmare a numeroaselor călătorii, a denumit și a descris peste 1.500 specii de plante și animale descoperite de el (Systema naturae, Genera plantarum, Philosophia botanica, Species plantarum). A susținut teoria constanței și a creaționismul. Opera sa, care permite definirea conceptului de specie, reprezintă sinteza fixismului în biologie – concepție biologică care neagă procesul evoluției lumii vii și care consideră că speciile de animale și de plante sunt invariabile în decursul întregii istorii a Pământului. 

Părintele taxonomiei, în lucrarea sa Systema naturae, aparută în 1735, clasifică omul în ordinul primatelor alături de antropomorfe. În ordinul primate introduce două specii. Una dintre specii este omul, denumit Homo sapiens, iar a doua, reprezentată de antropomorfe, este Homo Silvestris. Oamenii sunt clasificați apoi în patru rase. Fiecare rasă are trăsături și temperamente diferite. Aceste patru rase stabilite de Linné sunt: Homo Europeus, Homo Americanus, Homo Asiaticus și Homo Africanus.

Tot lui i se atribuie de către cercetătorul britanic Staffan Mueller-Will și inventarea fișelor de cartotecă, pe care le folosim și în zilele noastre.

Fiat lux!

 

Fotografia este tehnica prin care se nasc imagini sub acțiunea luminii.

De origine greacă, cuvântul fotografie însemnă a scrie cu lumină.

Cu lumină scrie și Bill Gekas portretele fiicei sale, transformând cu naturalețe fotografia în pictură. Tot cu lumină a scris și Vermeer pictura sa făcând-o să pară vie, reală și actuală ca o fotografie. Doi magicieni care transformă lumina în imagine și imaginea în emoție copleșitoare. Mai întâi, imaginea îți acaparează privirea și o ține captivă. Apoi îți posedă sufletul și nu ți-l mai eliberează. Ți-l amestecă în culori și trăiri, lumini și umbre, ți-l diluează și ți-l recompune. Multă vreme am considerat pictura suprema formă de redare a imaginii. Iar pe Vermeer un maestru. Un stăpân al luminii și al emoției mele. Fata cu cercelul de perlă mi-a sedus ochiul din prima clipă. Apoi mi s-au deschis alți ochi. La fel de autentici. I-am lăsat să mă vadă ca să-i pot vedea. Le-am îngăduit sa-mi golească privirea de sensuri știute și să cuibărească în ea sensuri noi. Au deschis o altă poartă de intrare a frumosului în mine și o cale nouă de intrare a mea în frumos. Fotografia a devenit o lume în sine. Artiști minunați, printre care și Bill Gekas, mi-au ținut poarta larg deschisă pentru ca eu să pășesc pe altfel de pânze și compoziții, să mă scald în noi lumini. Gekas m-a făcut să văd prin ochii lui ca și când, pentru o vreme, i-aș fi locuit mintea.

 

Fată cu cercel de perlă sau Fată cu turban, denumită și Mona Lisa nordului, fascinează atât prin construcție cât mai ales prin misterul ce învăluie identitatea modelului. Pentru fiecare dintre noi dar mai ales pentru aceia care nu se mulțumesc cu povești incomplete ori cu final deschis, misterul a fost mereu un pântec fertil în care s-au zămislit scenarii și realități paralele. De pildă, în romanul scriitoarei Tracy Chevalier, „celebra necunoscută”, îmbracă hainele servitoarei Griet. Același personaj capătă chipul lui Scarlett Johansson în filmul regizat de Peter Webber din 2003, peliculă nominalizată la 3 premii Oscar, pentru cea mai bună scenografie, cea mai bună imagine și cele mai bune costume Girl With a Pearl Earring – Official Trailer

În alte opinii, Vermeer ar fi avut-o ca model pe fiica sa Maria. La fel și Gekas. Acesta din urmă, mărturisea într-un interviu că, atunci când fotografia e finalizată, modelul încetează să-i mai fie fiică, să-i mai aparțină. Ea devine metaforă. O întruchipare posibilă a oricărui copil.

Despre Fată cu pălărie roșie a fost lansată ipoteza că ar fi un autoportret al Mariei, fiica mai mare a lui Jan Vermeer care, asemenea Artemisiei Gentileschi și a altor femei din epocă, inclusiv olandeze, învață să picteze de la tatăl sau. Cum familia trecea printr-o perioadă cu mari dificultăți financiare, Maria ar fi realizat câteva tablouri, printre care și acesta, pentru a-și scăpa tatăl de datorii. Iar Vermeer semnează tabloul atribuit Mariei – Girl with a Red Hat, pentru a-l putea vinde. Cum probabil nu vom afla nicicând adevărul, fiecare dintre noi va da crezare poveștii în care se va regăsi mai mult sau pe care o va considera mai aproape de sufletul său. Sau poate ne vom folosi imaginația pentru a crea chiar noi alte versiuni și interpretări. Asta nu va întuneca însă în niciun fel valoarea artistică a lucrărilor acestui pictor desăvârșit.

 

Dali îl considera pe Vermeer ”mai presus decât toți pictorii lumii”, iar pentru Marcel Proust era „cel mai important pictor din toate timpurile”. În 1921, cu un an înainte să moară, Proust vizitase expoziția Jeu de Paume cu lucrările lui Vermeer. Profund impresionat de tablourile acestuia, Vedere din Deft – lucrarea sa preferată, îi devine sursă de inspirație în scrierea Captivei din romanul fluviu În căutarea timpului pierdut, publicată postum în 1923. Și pentru Gekas, Jan Vermeer van Delft este o sursă de inspirație, un model la care se raportează în realizarea fotografiei sale, un artist pe care îl admiră.

Dar cea mai importantă impresie care va rămâne și care valorează cel mai mult este impresia noastră. Ea ne modelează individualitatea, ne compune caracterul și ne definește spiritul. Singurul obiectiv capabil să redea emoția în cel mai subiectiv și mai înălțător mod este Ochiul nostru.

Eu nu torturez tigăi!

 

 

Posed o tigaie. Ba chiar o stăpânesc. Ca orice stăpân cu drepturi depline pot abuza de ea cum doresc. Fiind însă o fire sensibilă și o contestatară înverșunată a oricărei forme de asuprire, în menajul meu, eu menajez. Nu-mi maltratez ustensilele și nu le pun la muncă forțată. Mai ales când vine vorba de-o sărmană tigaie, lipsită de apărare. Ce dacă e neagră, grasă și urâtă? Arderea – ori pe rug, ori pe-aragaz, tot cruzime se numește. O fi purificarea prin foc mântuitoare, dar ce păcate credeți că are ea? Nu a făcut NIMIC de când am luat-o! E timidă și smerită, unde-o pui, acolo stă!

Tigaie arsă pe rug, varianta modernă 

Refuz să o trag de coadă, să o trec prin foc, prin aburi, mâzgă și fum. Doar pentru ghiftuirea mea și întru Sfânta Evacuare de Mâine. Nu mă voi lăsa orbită de propriile-mi capricii și pofte hulpave. Eu nu voi fi niciodată crudă cu tigaia mea! Deși carnea va fi crudă …cu mine. Dar ce este echitabil în natură? Așadar, pentru că tigaia mea merită tot ce e mai bun, adică pe mine, îi voi oferi o viață curată și îndelungată, ferită de abuzurile la care sunt supuse suratele ei de prin alte case.

Ce dacă mă vor bârfi vecinii și mă vor declara nevrednică de a fi numită femeie? Prefer să îndur rușinea de a nu fi învăluit blocul în izuri îmbietoare și de mațe poftitoare. Să deschid ușa fără să las în urma-mi adieri suave de Canal no 5, cu fragranță de chiftele, într-un amestec proaspăt, amețitor, de carne tocată cu note senzuale dar echilibrate, de slană afumată.

Tigaie – contor de like-uri

Poate voi găsi cândva o soluție de a găti civilizat. Să pot împrăștia și eu mirosuri apetisante și să intru în rândul lumii. Îmi pun speranțele în tigaia viitorului. Deocamdată nu știe să gătească dar măcar te ajută să fii la curent cu noutățile de pe FB și să-ți numeri like-urile. Măcar vizual să mă satur și eu. Că poate se îndură vreo inchizitoare de tigăi să pună o poză-două cu ce-a reușit să-i producă abuzata-i ustensilă. Sub (o)presiune. Și s-o pună la Zidul Facebookului ca pildă pentru toate tigăile rebele.

Și dacă nici așa nu am noroc, singura cale va fi rugăciunea la tigaia-icoană, în care i s-a arătat torționarului de tigăi, chipul lui Isus. Deși asta cred că e doar pentru inițiați. Dar când ajungi la fundul tigăii sau îți pierzi orice speranță începi să crezi și în Mântuitori cu chip cioplit…în teflon.

In pan we trust!

Canala Pan-a-Mea

Migrenă

 

 

 

Durere de cap –

Strop plâns în calorifer

Picurând strigăt.

Then Scream – Edvard Munch

Ochiul infidel

 

 

 

Vreau să Văd

Privirea să umple spațiul dintre mine și frumos,

Să stea între noi și să se numească Admirație.

 

Vreau să Vibrez

Dorința de apropiere să scoată spațiul dintre mine și frumos

Și să-l pună deoparte pentru mai târziu;

Să trăiesc neființa spațiului și s-o numesc Iubire.

 

Vreau să mă Înalț

Iubirea să transforme doi în unu,

Conștiința ochiului uriaș în necuprindere;

Contopirea să-mi devină preaplin,

Să nu mai știu ce vreau și să numesc asta Perfecțiune.

Vreau să Știu

că nu e de-ajuns să văd, să vibrez, să mă înalț!

Perfecțiunea să-mi fie cădere și distanță

pentru un nou început.

Să știu că vreau mereu altceva.

Și să-mi numesc infidelitatea Libertate.

InfideleArte

Surse foto:

1. Bill Gekas, Pleiadian

2. Oleg Zhivetin, Romeo&Juliet

3. Vincent van Gogh, A Pair of Shoes

4. Camille Claudelle, The Age of Maturity

Sunt femeie. Dar cine e perfect?

 

 

 

Ca origine: Primată

Într-o traducere aproximativă: prima femelă din istorie, cât de cât valabilă. Evident, fiind ”prima exemplară”, eram doar cu titlu de exemplu. Dar măcar îndeplineam funcțiile primare. Și primisem încredințări ferme din partea Creatorului ca voi fi îmbunătățită cât de curând. La polul opus, masculul era deștept, puternic, viril și vâna. Pentru că avea vână. Și pentru că așa voia el (chiar dacă nu citise teoria asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării lumii și în comportamentul uman, apărută mult mai târziu).

În istorie: Oprimată

Adică o primată. Pentru că ediția revizuită și îmbunătățită încă se lăsa așteptată. Și pentru că nu aveam un nume. Și pentru că așa vorbea despre mine masculul deștept, puternic și viril. Care, spre deosebire de primată, se numea deja OM. Și încă mai vâna. Uneori. Nu că nu s-ar mai fi simțit în vână. Ci pentru că între timp, descoperise cultivarea viței de vie. Și fiind și cult, o cultiva intens.

Fără succes: Suprimată

De fapt, se scrie sub primată dar e mai greu de pronunțat; iar în română oricum scriem cum vorbim și cum ne e mai ușor și până la urmă, cum vrem noi. Că doar e limba noastră și măcar cu ea să facem ce vrem. Deci, fără succes sub primată pentru că, așa cum am mai spus, masculul depășise deja stadiul de primată. Așa că, prin puterea decizională conferită chiar de Autoritatea Supremă, a stabilit că EL și numai EL trebuie să stea sub. Că doar era obosit de la vânătoare. Sau de la culesul viei?!…

Furia acumulată de secole: Reprimată

Mai exact, re primată sau din nou primată. Trecută prin matriarhat, prin foc (în special al iubirii) și pară (de unde mi-a rămas și  forma trupului), trecută cu vederea, trecută de timp  sau și mai simplu – trecută, aveam să devin în sfârșit prezentă. Așadar, Femeie! Și cu toate că îmi câștigasem aproape toate privilegiile și drepturile de care fusesem lipsită pe nedrept în trecut, mă apuca uneori din senin, o furie paroxistică. Ceea ce ne face să observăm o regresie temporară la stadiul inițial de primată, deoarece furia, violența neținute sub control sunt specifice doar ființelor involuate și iraționale. Prin opoziție, oamenii în general și bărbații în special, sunt ființe superioare, inteligente și raționale, capabile să-și controleze pornirile primare, sentimentele ostile și alte manifestări inadecvate.

De la sechelele rămase: Deprimată

Asta deoarece, episoadele de depresie nu pot fi decât de primată. Oamenii, ca ființe superioare, sunt echilibrați, puternici, își canalizează eforturile către dezvoltarea personală, sunt mereu în căutarea frumosului și a fericirii. Au așadar, aspirații înalte pe care nu doar le urmăresc, ci le și ating. De aceea, nu pot să cadă pradă depresiei, printre ale cărei cauze se numără slăbiciunea, ignoranța, lipsa stimei de sine și alte asemenea caracteristici în opoziție clară cu superioritatea speciei umane.

Când vorbește gura fără mine: Exprimată

Chiar dacă spun prostii, măcar articulez cuvinte, ceea ce mă face o ex-primată=fostă primată, cu semne clare și incontestabile de evoluție. Prin urmare, dacă nu mă ridic la nivelul așteptărilor voastre, trebuie să înțelegeți că sunt încă în plin proces de formare și dezvoltare personală, ca să folosesc exprimări la modă. Adică, nu sunt terminată.

În formă suplă: Comprimată

De câte ori mă îngraș mă încăpățânez să intru tot în hainele vechi și strâmte. Că vreau să-mi păstrez standardele. Sau chiar să le depășesc. În realitate însă, burta e singura care reușește să și le depășească. De aia e și cea mai comprimată.

În formă narcisistă: Imprimată

Mă prezint cu poza în mână și zic: Iʹm primată. U? Asta e o exprimare în limba veche sau latina vulgară. Din ea s-au inspirat și francezii mai târziu. Sau englezii, că-i cam încurc.

Sunt frumoasă, nu-i așa? După cum vedeți, am o grijă deosebită pentru formă. Fondul poate să mai aștepte. Sunt un exemplu viu că se poate trăi și așa. Și să ne mai lase Maiorescu cu a sa Teorie a Formelor fără Fond.

Drumul meu inițiatic se încheie deocamdată aici, în zilele voastre.

La fel și primata vizită. Dacă ți-a fost bine, mai rămâi să-mi mai cotrobăi prin sertare (am ascuns un vin vechi pe undeva) sau revino altădată, când ai timp! Deși, fie vorba-ntre noi, nu ai niciun motiv să te înhăitezi cu așa un specimen. Adică cu origini așa de vechi.

Prima(ta) Doamnă

Sursă foto: aici